Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare, vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor.

assassins-creed-poster.jpg „WTF is going on?!”, se întreabă la un moment dat personajul lui Fassbender. Întrebare pe care ne-o punem și noi de mai multe ori de-a lungul filmului, care se căznește, între cafteli, să reia o poveste atât de încâlcită, că nodul gordian era mic copil. Om milostiv cum sunt, o s-o simplific pe cât posibil. 

Cal Lynch (Michael Fassbender) e neam de asasin din ăla medieval, maestru în arta furișării și luării de gâturi importante, pe care se pare că jocul după care s-a făcut filmul l-a cam trunchiat. Dar, mă rog, acceptăm convenția, și trecem mai departe, aflând că în preajma primei călătorii a lui Columb, templierii (omorâți acum 710 ani de adevăratul Black Friday) sunt bine mersi, mai mult de atât, conduc Inchiziția și poftesc la Mărul din Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, că ăla le-ar aduce puterea supremă, făcându-i pe oameni să nu mai cârtească la taxe și pe copii, politicoși, să nu mai răspundă obraznic lu’ doamna-nvățătoare. Asasinii au alte idei în cap, gen nu există adevăr, totul e permis (dar, în același timp, paradoxal, au un Credo), astfel că vor să țină departe poama respectivă de templieri.  Care templieri se pun să răpească pe fiul sultanului, pentru ca babacu’ să le dea în schimb Mărul. Cum spunea un personaj din Sympathy for Mr. Vengeance, există răpiri bune și răpiri rele: aici avem parte de una din a doua categorie, fiindcă n-are niciun rost narativ. E bine, pe de altă parte, că nu ni se dă mură-n gură și de unde are sultanul râvnitul fruct, că altfel mai înlocuiau scenariștii vreun parkour fain pe țiglele bisericilor madrilene cu vreo poliloghie de-am fi zis că suntem pedepsiți. 

Noi, de fapt, suntem în 2016, și-i urmărim pe urmașii templierilor cum încearcă să găsească Mărul pitit de secole. Ce s-au gândit ei? Hai să-l trimitem pe Cal înapoi în timp, că tot are ADN-ul lui Aguilar asasinul, o să ne arate el unde e, pe baza memoriei genetice. Așa că, salvat de la injecția letală, Cal devine un fel de Nikita masculină prinsă într-un joc pervers, adică împotriva idealurilor strămoșești. El acționează împotriva templierilor ălora din 1492, dar, de fapt, pentru ăștia de acum. Îl doare mintea, pe noi, idem. 

Templierii ăia pare că nu-s toți răi, c-o avem pe Sofia (deh, înțelepciune), savanta care crede în Bine: mărul ar pune capăt violenței, adică să-fie-pace-în-lume. Duduia se pare însă că nu-i conștientă că reversul medaliei este înfrânarea liberului arbitru, ceea ce ar fi much more najpa. Fapt asupra căruia e avizat tatăl ei, care trage sforile, dar, de fapt, nici măcar nu e el Maestru Păpușar, că și el dă socoteală consiliului Bătrânilor. Îți vine să urli ca Chewbacca. 

Chestia interesantă – dacă se poate spune așa – e că, dacă tragi linie și socotești, Sofia e de fapt personajul mai principal: la un moment dat pare a avea niște dileme vizavi de proceduri, scopuri și motive, deși tot nu ne explicăm naivitatea ei inițială. În schimb, domnul asasin este doar o jucărie în mâinile răilor, ca un avatar în mâinile jucătorului: motivațiile lui sunt artificiale, paradoxale, iar revelațiile, tulburi. Un conflict oedipian încurcă și mai tare ițele. Iar prezența altor strănepoți de asasini, care ar fi trebuit să fie catalizatori în poveste, fărâmițează povestea până la a deveni incomprehensibilă. 

În cazul dialogurilor, problema nu e c-ar fi de carton, ci că sunt redundante și se chinuie să explice (prin repetiție) lucruri care nu ne interesează (fani sau nu ai jocului): este o stângăcie de scriitură nepermisă la un asemenea nivel, având în vedere că avem de-a face cu un regizor care a făcut cel puțin un film foarte gândit și îndrăzneț, Macbeth .  Tot scenariul îți dă impresia că oamenii s-au apucat de el cu o săptămână înainte de deadline și că vreo două zile s-au documentat din joc. Și că, după aia, producătorii (adică și Ubisoft, cei din spatele francizei jocului) au făcut harșt-harșt și au adăugat și ei câte ceva, că doar sunt creativi, ce naiba. 

Personajele sunt palide rău: cauți un villain și nu găsești unul ca lumea. Să fie tatăl Sofiei? Nici el nu crede ce spune. Să fie sponsorul lui, Ellen Kaye, din marele consiliu? Un personaj care ar putea muri de plictiseală. Ca să nu mai spunem că, în 1492, avem un Torquemada nedrept de caricatural (ăștia n-au citit Dostoievski, clar). 

Ca s-o dea cumva meta și intrigant, Cal, branșat la un dispozitiv care amintește de cel al lui Neo din Matrix, se luptă în real și simulare simultan. Din păcate, ideea nu e suficient dezvoltată, ca să-ți deschidă niște orizonturi de reflecție. Filmul e lipsit în general de metafizică, așa cum s-ar fi cuvenit, apropo de niște idei vehiculate: adevărul e o iluzie, liber arbitru vs destin etc. 

Distribuția răsunătoare completează eșecul: Jeremy Irons (tatăl Sofiei) e subexploatat, Charlotte Rampling (Ellen Kaye) e parcă la camera ascunsă, Gleeson (episodic) putea fi înlocuit cu oricare anonim, cu același succes. Între Fassbender și Marion Cotillard (vezi Macbeth) e o încercare neizbutită de chimie. 

Lipsit de dramă reală, de umor, distanță ironică, mister și inovații vizuale demne de luat în seamă, Assassin’s Creed rămâne satisfăcător doar la nivelul acțiunii: probabil, e unul dintre acele cazuri unde mai multă acțiune (elaborată deștept) ar fi fost mult mai benefică. Ar fi putut fi un Mad Max. 

Dacă nu vor sughița la scenariul complicat, fanii jocului vor fi încântați de elementele vizuale din joc și de gadget-urile particulare, precum lama retractilă. Unii susțin că acest dispozitiv apare prima oară în Twin Peaks (infamul Jean Renault se pregătește să-i servească lui Dale Cooper o surpriză). Mai sunt vreo două luni până la sezonul trei, să fim răbdători. 


Notă: 5 

nota_5.jpg

Scris de Stefan | Miercuri, 04.01.2017 15:00 Cronica de film

National Cinematografic