Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare, vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor.

atomic-blonde-poster.jpg Bomba, evident, fiind această Charlize Theron care ne-a dat fiori în Mad Max, iar rolul focoasei e ocupat de Sofia Boutella, criminala sidekick și kick ass din Kingsman (hai mai repede cu partea a doua). Interesant e că ambele au fost ufff sexy pe post de femei cu câte un membru înlocuit de mecanisme: Theron, în MM, avea un braț de metal, în timp ce Boutella era mortală (și la propriu) cu al ei picior-lamă de oțel. În AB, într-o manieră top secret (cum se cade într-un thriller de spionaj), se încing una pe alta, eroticește – nu e niciun spoiler, nu doar fiindcă ar fi în trailer. E doar o demonstrație în plus că sexul e o chestie care ține de putere, oricâte biluțe (fizic vorbind) ai avea în pantaloni. 

Charlize, șpioana Lorraine de la MI6, întruchipează, încă o dată, tipa de care nu ne mai săturăm, oricât de la modă e încă: femeia voluntară, mai ceva ca bărbatul, implantată dârz într-un mediu eminamente masculin, care dă la toți clasă – iar Theron lasă impresia că mai are de unde, cam în toate situațiile, că altfel n-ar fi Theron. Lorraine e în misiune la Berlin, în vremea când Zidul stătea să cadă iar spioneala Războiului Rece era mai înverșunată ca oricând, fiindcă, deh, în curând se trăgea linie și se aduna. Unii, mulți, vor rămâne fără pâine, alții, ca agentul misterios Satchel, vor fi trași la răspundere – mai bine zis, pe roată. Ai zice că e încrâncenare la cel mai dușmănos nivel. 

E, dar mai mult pe partea psihologică, fiindcă din start vă zic, departe de a fi vreun brainless action, AB mizează pe atmosferă și sugestie. Epoca lui noiembrie 89, când nouă încă nici nu ne trecea prin cap că n-o să mai stăm nopțile la cozi la carne și c-o să bem cola după pofta inimii (bani să fie), este – cum se zicea pe vremurile alea – zugrăvită magistral: nu atât undergroundul Berlinului de Est, plin de punkări, cât interioarele, adevărate capodopere. Ți-e și jale când vezi cum se bat ăia ca chiorii, fără respect pentru mediu. Ca să nu mai spunem de pietatea de care ar trebui să dea dovadă într-un cinematograf unde rulează nici mai mult, nici mai puțin decât Călăuza lui Tarkovski, și se smardoiesc (Charlize cu câte un șpion sovietic) având ca fundal sublima scenă de final, aia cu ploaia, după ce Scriitorul, Omul de știință și Călăuza ajunseră în Zonă. 

Este, cum bine își dau seama cinefilii, chestie cu schepsis: nu numai un omagiu ambiguu (care te poate duce cu gândul la un dialog film de artă-film comercial), dar și o trimitere la filmele vechi (de dinainte de anii 60), în care, uneori, din motive de carențe tehnice, acțiunea (urmărirea cu mașina etc.) era filmată având în spate un ecran pe care era proiectat „mediul” – tehnică la care mai recurg regizorii foarte artsy (a utilizat-o și Lars von Trier). 

Regizorul David Leitch vrea să-și demonstreze în fiecare colțișor de cadru nu numai măiestria, cât știința într-ale istoriei cinematografiei, presărând, întru desfătarea cunoscătorilor, clue-uri. Dintre cele mediu-subtile, melodia As Time Goes By, din Casablanca, cântată într-un bar – dacă veți fi nedumeriți de această alegere, nedumerirea va fi risipită, întru câtva, în final. 

Care final comportă câteva răsturnări de situație mai degrabă clișeu. Până în acest moment, scenariul se decide mai degrabă să tărăgăneze, să fie previzibil, și să renunțe la diferite piste, decât să apeleze la sfântul clișeu, care, între noi fie vorba, poate ar mai fi fluidizat acțiunea. Puținul dinamism în această producție foarte noir (cu dialoguri pline de aluzii) este o urmare a deciziei scenariștilor de a tăia intriga cu un interogatoriu la MI6, care are loc în „prezent” și în care se lămurește „ce s-o întâmplat” la Berlin. Paradoxal, e locul cel mai plin de tensiune: blonda noastră, deloc în ipostază de Sharon Stone în Basic Instinct, „esplică” unor șefuleți ce s-o petrecut la Berlin. Fiindcă, în rest, impactul dintre personaje ascultă mai degrabă de obsesia pentru atmosferă: noir, decadentă (ca să nu zicem depravată și exotică). Într-un fel, o combinație între Tinker Tailor Soldier Spy, al lui Tomas Alfredson (așteptăm ecranizarea la excelentul Om de zăpadă, al lui Nesbø), și filmele lui Guy Ritchie. Fiindcă da, e și umor: nu din cel mai siropos soi, dar e. Și multă, extremă cafteală – platinata noastră bate cu sârg zdrahoni cu un chintal mai grei ca ea. 

După gustul meu, se abuzează prea mult în coloana sonoră de piese de epocă: sunt grăitoare, toate, dar parcă prea multe, parcă după principiul băgăm să fie. Nostalgicii și/ sau hipsterii or să se bucure la niște Depeche Mode și la 99 Luftballons, a lui Nena, dar, probabil, foarte puțini vor ști că, la slaughetereala de final, pe fundal cântă Vîsoțki, cu al său minunat Cai nărăvași: din câte știu, rușii încă n-au avut ideea să compună o scenă de acțiune de acest gen pe muzică de Vîsoțki.  

Se pare că scenariștii știu binișor cultura rusă și cea fost sovietică, din moment ce (făcând abstracție că accentul e cum e) printre bad guyși își face loc unul numit Bahtin, care e numele unui semitician și filolog rus (faină ironie). 

Dacă, așa ca mine, vă întrebați de ce „atomic blonde”, aflați că e după un comics. 

Tragem linie și spunem: Leitch are potențial, așteptăm niște capodopere de la el (cu sau fără „grelele” referințe la cinema). Drept urmare, îi dăm un punct peste cât merită de data asta. Restul notei este pentru ce notez de obicei (entertainment, mister, imaginație, acțiune, umor etc.). N-am luat în considerare nudul generos (luat din multe unghiuri) al lui Charlize Theron. Jur. 


Notă: 7.5 

nota_75.jpg


Scris de Stefan | Joi, 03.08.2017 12:17 Cronica de film

National Cinematografic