Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare, vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor.

coco_movie_poster.jpg Mă rog, nu chiar despre toți (huă Benedict Arnold, Charles Manson, proaspăt decedat, și Joe Indianul). Dar ăștia din film sunt niște simpatici. Păcat că sunt doar latino-americani, că da, am văzut-o pe Frida, da’ parcă mergea și-o Marilyn. Sau o Mata Hari (ni se promisese că anu’ ăsta se face public dosaru’, să știm și noi, a fost sau n-a fost șpioană).

Oricum, dacă așa arată Dincolo (nici iad, dar nici chiar rai), nu-i rău. E culoare și veselie. Iar, păcat că „decât” muzică latino, de parcă Bach și Jimi Hendrix nici n-au existat. Sau poate or fi în altă secțiune, poate în vreun sequel. În fine, să nu fim cârcotași, că un peisaj multirasial ar fi pus în pericol unitatea tematică.

Tematică orchestrată, spre deosebire de coloana sonoră (care ar fi putut comporta și niște melodii mai senzaționale), cu abilitatea unui mare compozitor. Poi, provocarea era mare: să faci un Pixar cu mortăciuni, astfel încât să n-o dai în Tim Burton, dar să scoți o chestie nostimă, plină de învățăminte, presărate printre momente deștept construite – nu-i de ici, de acolo. Coco reușește asta și, fentând cu grijă scepticismul unui om trecut prin filme (inclusiv pixari) și obosit de o zi de serviciu ca mine, să creeze o înlănțuire de acțiuni în cele din urmă convingătoare. Și să strecoare emoție (câteva scene mi-au mers la suflet – și nu cred că doar mie). Mare lucru.

Coco nu e, cum v-ați aștepta, personajul principal, protagonistul. Este cea mai bătrână din familie, străbunica – bătrână ca bătrânii noștri, mai mult sau mai puțin alzy alzy. E fiică de cântăreț – nu știm care, dar știm că familia a decis să șteargă de pe listă muzichia, că vorba bătrânului Platon, sucește mințile. Mai ales ălora mai tineri. Printre care și Miguel (eroul nostru), prâslea familiei și – nu-i de mirare – un mariachi aspirant, gata să s-o dea dreacu’ de familie pentru niște acorduri de chitară meșteșugite care să smulgă oftaturi și aplauze-furtunoase din public. Idolul lui: Ernesto de la Cruz, trecut în lumea celor drepți cu ceva vreme în urmă, un fel de Elvis al meleagurilor. Geaba îi explică familionu’ că muzica-i ca și o râie, te doboară de pe călcâie, el nu și nu, vrea să fie un Fărâmiță Lambru al lu’ Mexico.

Cum, necum, și pentru că urmează Ziua morților, Miguel, aflat într-un cimitir, se trezește în lumea umbrelor, precum personajul principal din Cartea cimitirului, minunatul roman al lui Neil Gaiman (pe care îl vrem ecranizat fără întârziere). Și, firește, mucosul vrea să-și întâlnească idolul, pe fermecătorul de la Cruz. În quest-ul său, printre alți memorabili, interferează un simpatic șmecheraș, Héctor (posibilă trimitere la marele învins din Iliada?) și o javră botezată nici mai mult, nici mai puțin decât Dante. Adicătelea, pe Dante ală adevăratu’ l-a condus prin infern poetul Virgiliu, pe Miguel al nostru îl conduce Dante. Riguros vorbind, să-l faci pe marele bard florentin un câine maidanez cu probleme locomotorii nu e chiar de bonton, dar, în ultimă instanță, ideea funcționează.

Iar filmul e plin de idei. Una, importantă, decantată din întreg, e: prețuiește-ți înaintașii, mai ales dacă vorbim de artiști. Paradoxal, deși, în vechime, lumea artistică nu prea ținea seama de copyright, marii creatori (și nu numai) erau venerați cum se cuvine. O altă idee e că uitarea celor de pe celălalt tărâm poate duce la dispariția lor completă – așa cum să nu mai închini ofrande zeilor presupune moartea acestora, ca într-o altă capodoperă a lui Neil Gaiman, Zei americani, ecranizată într-un recent serial, bunicel, marca Bryan Fuller.

Am văzut filmul subtitrat, deci n-am putut beneficia de genuinele reacții de niños sub vârsta școlarizării (care l-au văzut dublat în sala de alături), dar tot am avut parte de un comentariu înțelept. Înainte de Coco a fost proiectat un scurt-metraj cu Olaf din Frozen en papel principal, cum ar spune  vorbitorii de spaniolă (foarte drăguț și inspirator scurt-metraj, altfel). Când omulețul de zăpadă (spoiler alert!) pierde ceva important, la câteva scaune distanță o fetiță de 6-7 ani a conchis împăciuitor și filozofic: „Se mai întâmplă”.

Se mai întâmplă, nu foarte des, și desene animate faine. Printre ele și Coco, o poveste de „citit” pe multe layere și cu o droaie de răsturnări de situație. Hola!

nota_85.jpg Notă: 8.5

Scris de Stefan | Vineri, 24.11.2017 14:54 Cronica de film

National Cinematografic