Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare, vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor.

the-hitmans-bodyguard-poster.jpg Din arhiuzitata (dar încă funny) categorie doi băieți care-o pun de-un parteneriat în ciuda faptului că (aparent) n-au nimic în comun (vezi și excelentul The Nice Guys), HB promite delicii doldora chiar și numai din casting, aducându-i față în față și cot la cot, prin mașini chinuite peste puterile lor, în bătăliciuni cu lovituri profi precise, focuri zgomotoase sau pervers amortizate, pe Samuel L. Jackson (tipul negru din fiecare film care comportă tipi negri, cum zice infamul ursuleț TED) și pe, duomnelor și duomnișoarelor, Ryan Reynolds, care a mai lăsat rolurile de băiat chipeș-și-atât și ne-a livrat un Deadpool verosimil, printre altele. 

Cum era de așteptat (deși, tare tare ar fi fost mișto să fie exact invers), Ryan îl întruchipează  pe ăla complexat și deloc dezghețat, principial la modul naiv, în timp ce Jackson se delectează din nou cu rol de evil buffoon, destul de aproape ca expresie cu villain-ul din Kingsman  (a început numărătoarea inversă până la lansarea părții a doua, yuppyyy). Așadar, Jackson/ Darius Kincaid este pus pe șotii&glume, sarcasm cât îl ține pe scenarist (nu impresionant de mult, totuși). Umpicuț de încordare se reliefează din faptul (să zicem, o binevenită notă proaspătă în vechea ecuație) că hitmanul Darius și bodyguardul Michael (Ryan) au fost pe vremuri dușmani, rivali, whatever: Darius era angajat să ucidă niște whatever, în timp ce Michael era plătit să protejeze tot felul de dubioși, cu pachet premium (în care putea să încapă – de ce nu – și un spălat la partea dorsală a cățelului vreunui mafiot vânat de alți mafioți). Motiv pentru care, pe bună dreptate, Darius îl și face pe Michael curvă de lux. Cam asta era. Până când a pierdut un client japonez, numit nici mai mult, nici mai puțin decât Kurosawa – o glumiță care n-o să placă cinefililor, așa cum fanii SF or să ridice din sprânceană că pe un personaj îl cheamă… Asimov. Dar, cumva, cu aceste sclipiri „spirituale”, se și stabilește nivelul întregului. 

Care e, între noi fie vorba, destul de jos. Mai pentru spectatorul de rând, venit să spargă-ntre dinți popcorn pe niște urmăriri&cafteli „senzaționale” (se pare că nimeni nu prea învață lecția din Children of Men, acolo unde are loc probabil cea mai deșteaptă, mai „reală”, mai terifiantă urmărire din câte au existat în cinema, deși nu e spectaculoasă în sensul în care am fost obișnuiți). 

Cum ajung însă cei doi să înfrunte un dușman comun? Într-un fel mai degrabă complicat. Lui Darius i se propun următoarele. Să depună mărturie împotriva bestiei de președinte belarus (jucat de Gary Oldman, cu un accent rusesc suficient de prost încât să pronunțe un verb, care ar fi trebuit să fie la trecut, la prezent). Belarusnacul e un fel de criminal de război, care așteaptă un proces la Haga. În schimbul mărturiei, Darius nu va primi eliberarea, fiindcă are, după spusele lui, peste 250 de scalpuri la cingătoare. (Și nici măcar posibilitatea să deseneze, din memorie, un peisaj din Florența, precum Hannibal, în Tăcerea mieilor.) Atunci, ce? Poi, puriul Darius are ca soție, împrizonată și ea (căci bestie), pe ultrafocoasa Sonia, o Salma Hayek care face pe yoghina într-o închisoare amsterdameză, dar e atât de spurcată la gură (și, repetăm, focoasă, chiar și în 2x2 metri de celulă), că n-o uiți prea ușor. Deci, incendiara latină va fi liberă în urma acestui act al lui Darius, care, probabil, încearcă să-și mai spele din păcate astfel. Dacă cei doi se vor întruni la final e de anticipat/văzut: n-ar fi rău, având în vedere că fulminanta e un pericol public, în cel mai literal sens al cuvântului – o scenă retrospectivă ne-o arată cum killărește niște bieți masculi cu hormonii unde nu trebuie într-un fel în care ne amintește de Kill Bill. 

Pe felia lui, ca să dea congruent, tristuțul Michael (altfel, un profesionist cu pumnul și pistolul călite) oftează după interpolista stați-să-văd-pe-imdb-cum-o-cheamă (că, după mine, nici nu e vreo apariție wow, pe măsura eforturilor depuse în vederea recuceririi). (O cheamă Amelia și e jucată de Elodie Yung, pe care am și uitat c-am văzut-o în câteva filme recente. Hai că puteau să pună în locul ei măcar o Noomi Rapace, ca să nu mai zic de Alicia Vikander.) 

Povestea-de-dragoste a lui Michael trebuia să fie ridicată peste a lui Darius, dar nu se reușește. Așa cum, povestea lui, la general, e eclipsată de cea a ghidușului Darius/ Jackson, care fură show-ul la fiecare grimasă drăcească și fiecare „motherfucker” rostit. Cum zice, inspirat, nevasta: „Ăsta, de unul singur, a distrus înțelesul cuvântului motherfucker.” În sfârșit, un subtil și drăguț tribut adus lui Pulp Fiction, unde Jules/ Samuel L. Jackson folosește cuvântul în cel mai sublim mod posibil. Ne-a crescut inima. A crescut nota. 

Nota – nu foarte mare, după cum vedeți, din cauză de clișee și bancuri nu dintre cele mai inspirate – mai crește odată cu câteva faze chiar bune. Printre ele, o neașteptată ieșire prin parbriz și o excelentă, plină de umor și suspans, bătaie într-un magazin de scule. 

Poate chiar aș fi adăugat un 0.5 la sută dacă nu apărea elicopter pe acoperiș și pricepeam și noi ce s-a întâmplat, după căderea în dizgrație a bodyguardului, cu „căsuța” lui (vreo 50 de milioane de sterline, pe puțin). Că veni vorba de artă, suntem nedumeriți de apariția (simbolică?) a două reproduceri de capodopere baroce acolo unde nu ne așteptam – una fiind o Venus cu oglindă, de Rubens (dacă nu mă înșel, c-a fost două-trei frame-uri), agățată nici mai mult, nici mai puțin decât într-o biserică. Nici bisericile nu mai sunt ce-au fost. 

În rest, cum spuneam, un film pentru ducătorii la cinema mai puțin pretențioși. Cum suntem și noi, uneori – de ce să ne ascundem. 


Notă: 6.5 

 nota_6.5.jpg

Scris de Stefan | Joi, 31.08.2017 14:58 Cronica de film

National Cinematografic