Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare, vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor.

transformers-the-last-knight-poster.jpg Ca să zicem și noi ca Faust, că greu să nu te apuce distanțarea filozofică în fața impresionantului haos care este noul Transformers, haos cu care franciza nu ne-a obișnuit suficient de mult ca să renunțăm la căutarea acelui fir banal numit poveste. 

Pentru început, un avertisment. La primele cadre, veți avea tendința să vă culegeți sucu’, popcornu’, nevasta și puștiulicii și să ieșiți, convinși că ați greșit sala. N-o faceți. Pe ecran se desfășoară într-adevăr bătăliciune de Ev Mediu, în curând auziți niște nume cunoscute, gen Lancelor, Arthur, Merlin, dar rămâneți pe scaune: filmul chiar este cu și despre transformărși. „Decât” că se pare că povestea lor pe planeta albastră îi veche de (cel puțin) un mileniu jumate: așa cum ne-a învățat von Däniken & co, extratereștrii e printre noi de când e omul om, ba poate și de când era maimuță or lemurian. 

După avertisment, un mic quizz. Ce au în comun Dan Brown (pe partea de secrete supra conspirații de vârf, artefact peri-/miracu-los, descendenți de personaje mitologice etc.) cu LOTR (toiag șmecher, dragon), Wall-E, Jurassic Park, Independence Day, Avengers, X-Men, Stonehenge, naziști, C3-PO din Star Wars, Jeeves and Wooster, Hunger Games, District 9 și multe altele? Vă zic eu: noul Transformers. Ai aici atâtea referințe, că de abia te țin balamalele să le descoperi. Și mai vrei poveste coerentă?! 

E în felul următor. În timp ce Optimus Prime plutește singurel în spațiu (care nu-i așa mare cum credem, că ajunge repejor pe planeta natală, Cybertron), pe Pământ, boții sunt (încă) ilegali (cu excepția Cubei, hahaha), interziși, vânați, ținuți în carantină – ce să mai, asupriți, deși, cum îi știm, sunt aceiași golănei cu IQ-ul invers proporțional cu mărimea și cu sofisticata mecanică (cât de șmecher se compun ei și se recompun, ha, nu numai puștii rezonează la asta). Cade Yeager (un Mark Wahlberg cu greu convins să iasă din sala de forță) e același băiat bun care le ține apărarea acestor năpăstuiți, cam cum era Huckleberry Finn, care îl ocrotea pe negrul fugar Jim. Ca să-i mai dea un pic de treabă, scenariștii lipesc de el o orfănioară pricepută la circuite – zău dacă nu era mai bine fără ea, având în vedere că instinctul patern al lui Cade oricum e pus la încercare, fiindcă a lui copilă (naturală) e departe. Singurul motiv pentru care Izabela (cu z) își merită apariția e că e posesoarea unui simpatic roboțel, Sqweeks în cel mai evident mod inspirat din Wall-E – protagonistul unei scene cu substanță, ca să-i spun așa: stăpâne-sa îi zice, du-te și aruncă turnul ăla în aer, că tu ești mic și urât, pe tine n-or să te bage în seamă. Având în vedere că  ei toți sunt niște shinny măgăoaie „epice”, homerice de-a dreptul, aici e cu (destul de) subtilă autoironie... Nu e greu să identifici natura fascistă a „gândirii” lui Megatron, de exemplu: „reflecția” asupra Puterii, asupra „păcii în tiranie”. Decepticonii ar fi „rasa superioară”. În cazul lui Sqweeks (care mai e și cârpăcit, i se dă un braț străin), se poate specula că avem o viziune antirasistă, antifascistă. (Firește, în aceeași ordine de idei, scurta scenă din al Doilea Război Mondial, în care transformerșii „camuflați” în tancuri rup funduri de fasciști e acolo de senzațional, nu de vreo filozofie.) 

Dar, oricât de simpatic e Sqweeks, cel care „fură” show-ul (ca să calchiem un pic) e Cogman, de departe cel mai complex personaj din toată seria (incluzând personajele principale). (Oricum, să nu confundăm complexitatea cu pronfuzimea.) Cogman e dintr-o altă rasă de boți (că cică-s mai multe), e valetul lui Edmund Burton (A. Hopkins), o combinație (explicită) între C3-PO și Jeeves, ușor psycho, bătăuș, cavaler (apără onoarea la tipese!), vitezoman, bucătar, pescar de ocazie etc. De fiecare dată când apare, ne mai dezvăluie un aspect al personalității lui. Dacă Transformers e privit (cel puțin de o parte a criticii) ca o uriașă colecție de gimmicks, atunci Cogman e ilustrarea perfectă. 

Dacă te uiți chiar și în grabă pe site-urile de specialitate, părerea unanimă e în suveran dispreț (și) față de acest nou episod, toată lumea dând de pământ cu povestea, cu ritmul (care, da, e obositor, cel puțin pentru un adult). În ce mă privește, spun că, pe partea asta, T:LK nu e cu mult mai rău ca alte blockbustere: da, tre să faci o sforțare să pui cap la cap, peste scene de bubuială (care mai scad din concentrare), niște informații, da, iar avem subpovești interesante nedezvoltate, dar nu există lacune imense, contradicții flagrante și ce nu pare nimeni să realizeze e că, până la urmă, e vorba de un stil: Michael Bay nu se dezminte, e același, că îți place sau nu, e consecvent. Iar entuziasmul lui transpare din fiecare cadru. Nu-i lucru puțin. 

Desigur, chiar și luând în considerare aceste aspecte, sunt chestii pe care nu i le poți ierta: wtf a fost faza aia, total stupidă (și serioasă, nu la șto), cu castitatea eroului?! Și faptul că băieții răi, de data asta, conduși de o fată rea, Quintessa, o dau globală prea târziu și fără multă convingere – mneee. Motivațiile villainești sunt complicate și, pe alocuri, subțirele. 

În rest, bătaie crâncenă, cum n-a mai fost: multe inovații vizuale nu-s, dar grandoarea e la ea acasă. Camera nu stă o clipă locului, fiindcă nici locul nu stă locului, și dacă te plictisești pe pământ, te bați în aer și în apă – cum altfel decât – printre submarine retro. 

După părerea mea, cel mai bun cadou pentru un puști de 7-13 ani, dacă nu s-a jucat prea mult cu kendama în timpul orelor și n-a supărat-o prea tare pe duoamna. 


Notă: 6.5

nota_6.5.jpg


A review endorsed by Arnia Software, a digital transformation company providing a full range of digital transformation consulting services.

Scris de Stefan | Vineri, 23.06.2017 14:40 Cronica de film

National Cinematografic