Amintiri din Epoca de Aur (III) – Bunicul şi maşina de spălat

Scris de Mihai |  Marţi, 06 Octombrie 2009 08:51 Trimite unui prieten: Trimite pe yahoo messenger: | 

Tweet

Pentru bunicul orice lucru nou era inutil. Orice lucru devenea cu adevărat folositor abia în momentul în care se strica. Bunicul stătea în mijlocul unei lumi în care fiecare obiect era cu atît mai folositor şi mai valoros cu cît putea să înlocuiască alte obiecte cînd se stricau.

Un cui era pentru el o adevărată valoare, mai ceva ca Florin Salam. De aceea mă întreba de fiecare dată cînd mă întorceam de la joacă dacă am găsit vreun cui. Eu îi spuneam că nu, chair nici unul, iar el era tare mirat cînd ne plimbam împreună şi găsea cîte şase-şapte cuie într-o oră. Ruginite, contorsionate, numai bune ...
Spre exemplu, aveam acasă cinci fiare de călcat. Unul singur funcţiona, din cînd în cînd, celelalte patru puteau veni însă oricînd în ajutor cu o siguranţă, cu ceva.

O maşină de spălat nouă valora zero în ochii lui. Nici nu s-a atins de ea, o ţinea pentru copii, pentru nepoţi, pentru generaţiile viitoare. O maşină de spălat stricată era însă folositoare. Aia da maşină de spălat. Dar maşinii noi nici măcar nu i se acorda şansa să se strice.

Odată, l-am întrebat de ce o lasă pe bunica să se pătimească cu maşina cea veche, şi de ce a mai cumpărat o maşină, dacă nu o foloseşte. Eram cu cîţiva ani mai mare decît maşina cea nouă, dar, din ce se vede, mult mai deştept. Ce mi-a răspuns bunicul:
„Să fie!”

A venit şi ziua în care maşina de spălat în funcţiune, a cedat. S-a auzit un huruit puternic şi gata. Ţin minte că a examinat-o cum mai avăd acum pe Discovery la FBI Files. Nu am avut voie pînă seara să intram în baie. Probabil am fi contaminat probele.
Într-un final, după vreo două zile, verdictul a fost nimicitor. Maşina era stricată de-a binelea şi avea nevoie neapărat de transplant. Dacă în următoarele zile nici o maşină de spălat din cartier nu ar fi ajuns donatoare de organe, trebuia luată o decizie dură: maşina cea nouă trebuia băgată în priză şi umplută cu apă.

După trei zile de aşteptare, baia era plină de rufe nespălate, iar bunica făcea spume mai ceva ca maşina răposată. Cu inima strînsă, bunicul a băgat în priză maşina cea nouă, nu înainte de a privi în ochii bunicii şi de transfera astfel toată răspunderea pe umerii ei. Generaţiile viitoare aveau să-i ceară ei socoteală.
Maşina a pornit şi bîzîitul ei fin i-a umplut inima de bucurie bunicii. Putea din nou să spele. Exact în momentul în care bunicul îi băga pe la colţuri pene ca să nu se mişte, maşina s-a oprit.
Asta era pe la ora şase seara. A doua zi de dimineaţă cînd m-am trezit, l-am găsit pe bunicul tot în baie, meşterind la maşină, aşa cum îl lăsasem seara. Mi-am dat seama că deja e o chestie personală. Avea ochii injectaţi.
Pînă la urmă maşina cea veche a donat cîteva piese maşinii noi şi totul a reintrat în normal. Nu şi pentru bunicul. De fiecare dată cînd băga maşina de spălat în priză, întorcea urechea stîngă spre ea şi se apleca puţin, bănuitor.