Taxi Pescăruşu’ – să ţi-o trag în aripă!

Scris de Mihai |  Vineri, 09 Octombrie 2009 08:16 Trimite unui prieten: Trimite pe yahoo messenger: | 

Ieri am fost într-o grabă teribilă. Am alergat peste tot. Am fost un fel de Bănel, variantă de oraş. Am plătit facturi pe la RDS, unde am fost la un pas să mă iau de guler cu o babă (nu rîdeţi, că era destul de bine făcută), am mers să fac cumpărături la Billa şi, cînd să zic şi eu că am scăpat de clacă şi pot să-mi văd de viaţă, s-a stricat duşul.

Cum nu sînt tocmai familiarizat cu băile de mulţime, poate şi pentru faptul că totdeauna oamenii mi s-au părut reci, distanţi, a trebuit să mai ies o dată din casă ca să cumpăr duş.

Fiinţa de sex feminin cu care împart după cum vrea muşchii noştri toate întîmplările vieţii a profitat de eveniment şi m-a mai încărcat cu nişte cumpărături absolut necesare, bineînţeles: 2 kile de mere, pămînt de flori (cam cît să poţi să ascunzi un cadavru), pîine „d-aia”. Felul ăsta de pîine este exact cel pe care nu-l ştiu eu, eu iau mereu „d-ălălalt”.

Ca să ajungi din Ghencea cu maşina pînă la Cora de la Lujerului e un adevărat calvar la ora prînzului, mai ales dacă nu ai carnet. Aşa că am luat tramvaiul 41. Am cumpărat repede totul, am alergat pur şi simplu. Transpiraţia mi se părea un lux e care mi-l permiteam, ţinînd cont că aveam să ajung acasă cu noul duş.

Efortul depus şi-a spus însă cuvîntul, iar greutatea pămîntului de flori mi-a turnat plumb în picioare. Am ieşit în faţă la Cora şi am scrutat staţia de taxiuri. Erau doar două taxiuri: primul dintre ele, cel mai apropiat era unul Pelican. Hop în portbagaj cu pămîntul de flori, duşu-n poală, peste pîine şi pe-aci ţi-e drumul.

Eram visător, simţeam pe spate jetul fierbinte, stropii scurgîndu-mi-se pe pectorali ...
Am ajuns imediat şi dau să plătesc: „300 de mii, domnu’!”
Am crezut că vrea să-l împrumut sau aşa ceva ...
Nu, atît făcea cursa. Dar tot am întrebat:
„Pentru ce?”
„Păi atîta face.”
Mă gîndeam să-i spun că nu sînt pregătit să-mi cumpăr maşină, mai întîi să-mi iau permis.
Îi zic:
„Am văzut pe uşă că e 1,4!”
„Poate nu aţi fost atent, dar aceea e pornirea, kilometru e 3,5!”

Mă-mbîrliga cu kilometru cam cum cred că îl îmbîrligă ăştia pe Boc cu kilometru de autostradă. Vă daţi seama că imaginea asta, comparaţia cu Boc, m-a responsabilizat imediat.
„Frate – l-am luat tare – am mai mers cu Pelicanul (suna a Niels Holgersson), aşa că lasă vrăjeala cu aparatul cu 3,5 pe kilometru.”
„Da, domnu’, dar ăsta e Pescăruşul, nu Pelicanul!”
Cobor din maşină, mă uit pe portieră. Era Pescăruşu’, mă!
Undeva sub oglindă era trecut şi kilometrul, 3,5.

Ajuns acasă am avut totuşi o bucurie: am nimerit pîinea care trebuia. Abia cînd m-am băgat sub duş, am auzit un strigăt din bucătărie: „Dar tu nu ai văzut că expiră azi, incredibil!”