Concurs TNR: Măcelarul, tata’ nostru

Luni, 23 Noiembrie 2009 10:31 Trimite unui prieten: Trimite pe yahoo messenger: | 

Am fost foarte ultragiat de recenta declaraţie făcută de cea mai lăptoasă şi devreme-acasă femee politician din România, cum că am fi cu toţii urmaşii unuia, Traian. Şi sînt convins că şi foştii mei vecini de bloc şi prieteni de joacă din copilărie au fost la fel. Păi noi nu sîntem urmaşii lui Traian, nici măcar ai lui Traian şi Decebal.

Eu, personal, sînt urmaşul lui Vasile, că aşa îl chema pe unul din mulţii măcelari care s-au perindat de-a lungul timpului prin magazinul de la colţul străzii. Pe vremea aia, cînd eram eu copil şi mă entuziasmam la hituri de largă respiraţie naţională, cum ar fi „Trenul galben fără cai”, „Magistrala albastră” şi „Copacul”, ca să pui mîna pe nişte carne trebuia să ai un cîrlig la măcelar. Nu, nu un cîrlig de carne, nici unul din ăla în loc de mînă. Dar aşa ziceau vecinii invidioşi că eu veneam mereu cu trofeul acasă, frumos împacehtat în hîrtie albă (de împachetat, cum altfel?):,,are cîrlig la măcelar”. Chestia asta cu cîrligul la măcelar nu e aşa de facilă precum pare şi nici nu te puteai bucura de ea pe termen nelimitat.

Ideea e că pe vremea aia cumpărăturile în cartier le făceam noi, copii, care jucam fotbal la bătătorul de covoare, sau ne pierdeam vreme prin faţa blocului, sau orice altceva făceam noi, întotdeauna cu urechile ciulite spre măcelărie şi alimentara, magazinele unde, cam o dată pe săptămînă, se petreceau miracole foarte greu de explicat în vremurile de azi: A venit maşina! Au băgat ouă! E cu listă? Au adus lămîi! Fugiţi, cică au doar două navete de pachete de pui! Scobitori! Măsline! Ş.a.m.d. Dar nimic nu se putea compara cu fiorul ce îţi curenta fiinţa cînd toată lumea, copii şi bătrâni, albi şi negri, mari şi mici, flori şi filme, fete şi băieţi, se tînguia într-o prelungă declaraţie de război:Carne! A venit maşina de carne!. Nimic nu mai conta. Toată lumea se lupta cu toată lumea. Sînt sigur că, în vremurile alea, au fost doborîte cîteva recorduri la alergat-viteză fără ca istoria să le consemneze. Mai ales de către pensionarii care, cum auzeau cuvîntul magic -carne!-, o dată parcă prindeau viaţă şi nu îi mai durea nimic şi alergau cît îi ţineau picioarele către izbăvirea de la colţul străzii. Toată suflarea cartierului dădea năvală cu viteza luminii la măcelărie, unde, paradoxal, instinctul de conservare se activa brusc, la vederea cărnii proaspete, neconservate. Însă numai cei norocoşi şi iubiţi de soartă reuşeau să pună mîna pe ceva prospătură. Şi cei care aveau cîrlig la măcelar.

Timp de aproape un an de zile, cît a fost numitul Vasile responsabil peste distribuirea fericirii în cartier, nu m-am întors niciodată cu mîna goală de la măcelărie. Nu ştiu de ce, îi plăcea lui de mine. Zicea că sînt şmecher. Ba, cîteodată, cînd mă vedea alergînd după minge prin cartier, mă mai şi chema la uşa din spatele magazinului şi îmi ,,dădea” pe blat cîte ceva pentru acasă. Mureau băieţii din cartier de necaz cînd vedeau asta. Eram aproape la fel de invidiat ca Robi, căruia îi trimisese sor-sa din Germania un artex de piele cu feţe roşii, pe care îl scotea din casă doar ca să ni-l arate, că nu îl lăsau ai lui să se joace cu el, să nu îl strice. Dar, am învăţat încă de la vîrsta aia, fericirea nu durează o veşncie. La fel de brusc cum a apărut, Vasile s-a pierdut fără urmă. Probabil l-au detaşat la o altă unitate. Şi a venit alt măcelar, pe ăla nu mai ştiu cum îl chema, care nu mă prea avea la inimă. Şi a venit rîndul lui Adi de la scara 2 să vină mereu cu carne acasă. Pesemne, avea cîrlig la măcelar.

Text trimis de Alecsandru Ion