Cu o carte toţi suntem datori. Cum să promovezi cărţi fără să fi citit vreuna

Scris de Dan |  Joi, 07 Ianuarie 2010 07:35 Trimite unui prieten: Trimite pe yahoo messenger: | 

Prin anul doi de facultate aveam un coleg care îşi ţinea toate cărţile sub pat. Avea o grămadă, aşezate în teancuri de la un capăt la altul, ziceai că s-au rupt toate picioarele patului şi acum îl sprijină pe romane de Marquez şi Llosa, că-s mai ieftine decât nişte bucăţi de fier. Întâmplător, cărţile chiar fuseseră ieftine, erau cumpărate la preţuri modice de la o bibliotecară care le făcea, probabil, dispărute din inventar.

Acum, la ani distanţă de vremurile alea în care în care tot ce aveam purtam cu mine (pentru că ni se spărgea uşa o dată la două zile), îmi dau seama că pentru oameni ca fostul meu coleg de cameră a fost făcută colecţia “100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, de la Adevărul. Nu e vorba aici de importanţa cărţilor, accentul e pus, de fapt, pe locul unde trebuie ele depozitate. E ca şi cum un samsar care vinde animale ţiganilor şi-ar marketa marfa cu formule de genul “Şasă cai frumoşi pe care trebuie să-i ţii în grajd”.

Bine, cei de la Adevărul nu sunt singurii care îţi spun din capul locului unde să pui cartea. Mai e şi editura Humanitas, care scoate colecţia “Cartea de pe noptieră”. Denumirea mi se pare totuşi de bun simţ, se pleacă de la premisa generoasă că o să citeşti cartea, că n-ai luat-o doar pentru cotorul ăla frumos colorat, ci eventual pentru toată coperta.

Unde văd eu un loc liber pe piaţă, o pâine de mâncat, cum s-ar spune, e pe segmentul cărţilor de citit pe budă. N-ar strica o colecţie gen „Cartea de pe coşul de rufe murdare”. Sau chiar una intitulată, cu falsă modestie depreciativă, “Cărţi de căcat”.

Am, probabil, aşteptări prea mari, nimeni nu pune prea multă minte în promovarea cărţilor. "Jurnalul naţional", de exemplu, le face reclamă cu un clip în care lumea se bucură că pagini rupte zboară prin Piaţa Universităţii. Un coleg spunea zilele trecute că scena pare desprinsă din Fahrenheit 451. Mai lipsea Matache Măcalaru, care să le dea peste nas eventualilor cititori cu replici de genul: “Vezi că nu ştii? Biblioteca pentru toţi nu-i pentru oricine.”