dawn of the planet of apes poster.jpg Adevăru' e că mai întâi te sperii tu, ca spectator, de ce bași au bestiile alea (ce i-or fi dat să fumeze lu' Andy Serkis?!). Când se lasă cu supărări, că altminterea gânguresc ca la zoo când văd banana.

Apropo de banană: gata cu stereotipul. Vânjoșii călăreți (tii, ce bine le șade) sunt pescari și vânători vicleni (de cerbi, tată), deși există suficientă decență să nu ni-i arate și cum mănâncă ciosvârtele. Așa începe filmul: după un șir de footage de știri cu ape-ocalypse (gripă maimuțească decimândă și oameni omorându-se între ei aiurea), e plan-detaliu c-o privire crâncenă (că așa se și încheie filmul, să te țină cu fiori), apoi o vânătoare de cerbi cu finețuri kinegetice. (Alo, scenariștii, dacă mai văd footage-uri cu știri la început de film, cer juma din bani înapoi.)

După ce se deschide, „clasic”, c-o „pagină ce evocă (sau era „zugrăvește”?) viața de zi cu zi” a maimuților, apar intrușii, sub forma unui grup de oameni care vor să ajungă la centrala unui baraj, să repare curentu'. Norocul lor e că la conducerea cimpanzeilor e nimeni altul decât Caesar din Rise PoA trecut, care s-a purtat James Franco bine cu el și are nostalgii de-i zicică-i om. Caesar și cu Malcolm, șeful expediției, se înțeleg, dar, ca să vezi, trepădușii de o parte și de alta uneltesc de iese cu încăierări din ce în ce mai vaste. Antagonistul la toată chestia se formează cătinel (și destul de convingător) sub chipul fugly-ului Koba, mâna dreaptă a șefului maimuț, care a suferit un fel de Auschwitz sub regim omenesc. 

Se mizează mai mult pe tensiune și fatalități decât pe răsturnări demne de un astfel de blockbuster. Avem dileme și principii morale formulate încântător de primitiv (binecunoscuta „ape not kill ape” din comics etc.), care pun pariu c-or să ajungă în clipuri virale, la fel ca multe din dialoguri: „Caesar - weak.// Koba - weaker.”; „human work?!” (Asta cu „human work” tre văzută, nu se poate reda în cuvinte. Îi genială.)

Scenariul e dezamăgitor de simplu și previzibil. Apoi, se termină astfel încât să fie preluat de un sequel: nu se termină să zici wtf, dar nici să dea cu katharsis prin suflet. Adică, dacă e vreo concluzie, atunci e una meschină: și-ntr-o tabără și-n alta sunt buni și răi - poate doar faptul că la ea ajunge un maimuț să aibă ceva greutate). Ce mă nemulțumește cel mai tare e că, deși, cum ziceam, se încearcă niște morale, niște optici, ciocnirea dintre opuse e mai mult decât superficială, nu-ți sădește niște probleme la care să rumegi. Planeta maimuțelor a fost, pentru mine (și cred că pentru mulți) una dintre cele mai fertile lecturi SF. Cu cât urmăresc mai mult seria asta, cu atât simt că pierd și ce-am gândit odinioară.

Trecând peste substanță, DPA e un action reușit, cu mult nerv, 3D-ul te proiectează acolo, simți primejdia (cu ceva excepții, precum una, de un comic involuntar: doi tipi fac tir în timp ce trei maimuțele șpioane stau agățate deasupra lor ca scrumbiile). După gustul meu, parcă mi-ar fi plăcut ca oamenii să fie mai distincți și mai terorizați. Dar îmi place că e sumbru, mai ales vizual, în ciuda titlului.

Sunt câteva scene infuzate de cantități considerabile de emoție: „soția” bolnavă a lui Caesar, întâlnirea dintre nou-născutul acestuia și o tipă (Keri Russell), Maurice urangutanul savant bucuros de-o carte, întoarcerea lui Caesar în casa copilăriei etc. Toate astea, plus o filmare excepțională, cu zăbovire, atunci când e cazul, pe detalii (mânuțe de cimpanzei atingându-se), îl face să-l ierți pentru minusuri.

Notă: 7.5

nota_7.5.jpg

Join us in our attempt to change the world through technology. We're looking for Deep Learning Research Engineers to help us solve intelligence in the most innovative domains out there. Apply today!

Scris de Stefan | Tuesday, 15.07.2014 16:46 Cronica de film

National Cinematografic