La cât de bine i-a ieşit lui Polanski The Ghost Writer, scenariul de la care a pornit e unul mult mai prozaic: poliţia elveţiană l-a izolat cu bună ştiinţă pe Romică de lolitele psihotico-geronto-cinefile, astfel că regizorul a avut la dispoziţie câteva luni deloc amare să-şi croitorească filmul la perfecţiune.

 

Între timp, a apucat să-şi pună cenuşă în cap în faţa lui Hitchcock că îl părăsise după  întâlnirea lor din Chinatown, iar fantoma Maestrului l-a iertat cu condiţia să înveţe ce e un mcguffin.


Ce e un ghost writer

Titlul e şi nu e metaforă. Că, dacă ciuleşti urechile, până la sfârşitul filmului nici nu auzi numele ghost-ului, chiar dacă Ewan McGregor nu e deloc o umbră palidă, ci joacă vârtos şi cu personalitate. Asta înseamnă că toate secretele pe care le descoperă n-are cui să le spună în afară de noi. Care noi nu prea ştim ce e aia ghost writer.

Cum Ceauşeştii au fost ultimii prinşi că le făceau alţii compunerile cu „ce-am făcut în vacanţa de vară din Coreea de Nord”, la noi nu există o tradiţie a ghost-writing-ului. Asta dacă nu vrei să jigneşti românu’ şi să-i spui de la obraz că e analfabet. Să-i propui lui Gigi Becali, de exemplu, să-i scrii memoriile, lol... Deci, nici termen n-avem, aşa că îi zicem fantoma.

Fantoma în acţiune

Brosnan, Pierce Brosnan, care nu e un 007, dar tot un gentleman rămâne, e un fost premier englez şi are nevoie urgentă de un negrişor să-i termine memoriile, că doar a  băgat 10 milioane de verzişori în ele. Un negrişor care să-l înlocuiască pe negrişorul care tocmai a sucombat, cel mai probabil de stres – n-are importanţă că a fost găsit înecat, tot de acolo i se trage.

Numai că negrişorul actual empatizează mai puţin cu cifrele şi mai mult cu fantoma vechiului negrişor, în sfârşitul căruia îşi vede oglindit propriul sfârşit. Scriitoraşul cel viteaz din el zice „ce pana mea vor ăştia” şi, dacă tot e fantomă, începe să bântuie pe unde nu-i fierbe oala mai ceva decât Casper. (În paranteză fie spus, alegerea lui McGregor în locul lui Nico Cage e una foarte înţeleaptă, altfel totul s-ar fi transformat într-un poltergeist ieftin).

Asta atrage după sine multe urmăriri şi telefoane ciudate în binecunoscutul stil soft-paranoia al lui Polanski. Care reuşeşte performanţa să-ţi dea fiori chiar şi într-o scenă ca cea în care McGregor e condus de pilotul automat cu voce de stewardeză al maşinii.

Concluzie: ne întoarcem la lolite?

La astea se adaugă decoruri care te deprimă mai ceva decât un weekend ploios la mare şi un stil vizual şi auditiv simplu, apropiat de thriller-ele anilor ’70, ceea ce arată că degeaba ai scule şi efecte dacă nu ştii ce să faci cu ele. Unchiul Poli se pare că dă lecţii de control al ejaculării precoce la mai toţi şmecherii de Hollywood. Ce oare l-o fi menţinut aşa tânăr?!

 

Join us in our attempt to change the world through technology. We're looking for Deep Learning Research Engineers to help us solve intelligence in the most innovative domains out there. Apply today!

Scris de stefan | Monday, 26.07.2010 11:18 Cronica de film

National Cinematografic