21 – puterea stă în (n)umăr

21 – puterea stă în (n)umăr

Se termină filmu’ şi înaintea deznodământului deja te întrebi ca ducesa din Alice în Ţara Minunilor: care e morala acestei poveşti? Păi, n-are… E pe modelul „dă şi tu o bere şi-ţi zic o chestie trăznet”.

Mai precis: puştiu’ are nevoie de o bursă la Harvard şi tre să încânte comisia cu ceva nemaiauzit. Adică în niciun caz cu faze gen „am terminat cu zece pe linie, sunt campion la parkour, am făcut proiectul unei nave spaţiale pe care mi l-a furat NASA, în timpul liber militez pentru reintegrarea babuinilor bătrâni în societatea macacilor, am fost voluntar la Crucea Roşie în Burundi şi scriu o carte despre legătura dintre Timur Lenk, dispariţia păsării Dodo şi episodul 88 din Friends”. Neeee… Din ăştia profii de la Harvard mănâncă pe pâine 20-30 zilnic. Nimic fulminant. „Nişte tocilari…”

Ei, dar dacă băiatu’ (de 21 de ani, ca să vezi) face naveta Boston – Las Vegas, unde se destrăbălează, dă cu trefla’ până rupe masa sub greutatea jetoanelor strânse în colţişorul lui, după care se cocoşează de verzişori când iese din cazinou? Eeee? Altă viaţă! Păi, ce, să n-aibă şi tocilarii nişte filme motivaţionale serioase (nu comedii) sub deviza: poţi fi şi nerd şi şmecher, doar să ştii să numeri cărţile de joc?

Nu ştiu dacă v-aţi prins (măcar din trailer), dar 21 nu e doar un film cu adolescenţi dotaţi. Se vrea un fel de thriller, avându-l ca punct de greutate pe Kevin Spacey în rolul unui prof care racolează studenţi pentru un comando de pustiit cazinourile de bani.

Şi, probabil acum aflaţi prima oară: Las Vegas-ul are UN SINGUR cazinou, cel puţin doar unul în care se joacă black jack (21). Altfel nu pot să-mi explic de ce băieţii antrenaţi de Micky Rosa (Spacey) o caută cu lumânarea doar în cazinoul păzit de Cole (Laurence Fishburne) cel fioros şi lat în umeri. Hm…

Automat, după ce mânuţa greblă se făcu de nenumărate ori, se prinde şi Cole (care e şi el un numărător, măi, să fie) şi le sparge quinta. Ben (simply Ben), puştiu’ care vrea la H, o încasează pentru toţi, normal. Apoi intervine o mică problemă maestru-discipol, rezolvată într-un fel la care nu te aşteptai, fiind o soluţie stupidă.

Filmul are muuuulte bube, n-are rost să le enumerăm. Poate unele erau greu de evitat. Dar, cu siguranţă că racordurile de mişcare proaste care m-au plesnit peste ochi în câteva rânduri, alea cred că puteau fi reparate.

Villain-ul mefistofelicului (în general) Spacey este la ani-lumină distanţă de ce e în stare killeru’ din Se7en (ca să ne referim la ceva dintr-un registru apropiat). Spacey are aerul că s-a trezit pe scenă într-un alt rol, într-o altă piesă decât vroia. Între el şi Ben, lucrurile se construiesc scremut, dar pe alocuri touchy, până când scenariştii (sau romancierul, nu ştiu, că e ecranizare) îşi dau seama că filmul n-are niciun atu şi hai să-l facem thriller: răsucim un pic plotu’ şi îi lăsăm pe toţi cu gura căscată. Da, doar că în cazul ăstuia se rămâne cu gura căscată de stupoare. Niciun fluierat admirativ nu urmează.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult