melancholia-movie-posterCu siguranţă că echipa lui von Trier ar muri de foame pe la noi dacă s-ar pune să filmeze nunţi-botezuri. Păi, ce hăcuire făcură ei din nunta lui Justine, minune de mireasă (Kirsten Dunst, dăăăă) într-un supercastel de basm, cu oameni fini, toţi von-i şi de la, care nu se uită la bani la o adică... Şi ei? Numa’ cadre bâţâite, numa’ chestii care nu interesează pe nimeni (briceagul lu’ ăla micu’, de exemplu), alipiri de te doare ochii, fără o inimioară roză pe racord! Pffff...



Filmele lui von Trier sunt dintr-alea la care eşti invitat să laşi aroganţa la intrarea în sală. Şi mai înţelept ar fi să-ţi repeţi înainte de vreo cinci sute de ori că habar n-ai ce e aia cinematografie şi, în plus, că n-ai niciun un clue cu ce-o să te mai rupă-n două Lars ăsta. A făcut el comedie după ce ai fi jurat că are dramolemie sută la sută în sânge? A făcut (eu m-am râs, sincer, la Direktøren for det hele). A făcut el horror după ce ai fi pus capul jos că e băiat serios şi nu se bagă pe specii dubioase? A făcut. Ei, de data asta mi-am zis: frate, hai să nu anticipăm, că nebunul o pune de-o anticipaţie şi chiar e sfârşitul lumii! Şi iaca că fuse, şi anticipaţie şi sfârşitul lumii... (Că nu văd să aibă ceva în listă pe anii viitori, ca regizor... Hm.)

Înainte să mă dau cult – că e cazul -, să nu uit să menţionez că în mintea mea se dă un wrestling murdar pentru locul I pe anul ăsta între Melancholia şi Drive. S-ar putea să câştige totuşi von Trier, că e specialist în lovituri nasty. Lars n-are termen de comparaţie când se apucă să ne arate ce-i viaţa făcând-o să ne urle în faţă (de durere, se înţelege).

Melancholia, dincolo de hai să le arăt ce geniu sunt şi cum  necinstesc io regulile cinematografice, este un film de o frumuseţe extraterestră. Decorul – amintind de Dali - îţi lasă impresia că e reproducerea unui decor de pe Pământ în condiţiile atmosferice şi luministice ale altei planete. Desfăşurarea evenimentelor e percepută prin ochii unei fiinţe care vede altcumva decât noi totul. Şi toate astea din cauza apropierii planetei Melancholia de Pământ şi a iminentei coliziuni.

Melancholia este replica pesimistă a, probabil, celui mai frumos film făcut vreodată: Solaris, al lui Tarkovski. În timp ce Solaris, planeta gânditoare, încearcă să ne subjuge proiectând în faţa noastră fantasmele propriilor noastre dorinţe, Melancholia se hrăneşte cu ceea ce pentru von Trier sunt cele mai autentice stări sufleteşti: anxietatea, spaima de moarte, depresia. În loc să bage un Bach senin, ca Tarkovski, Lars mizează pe sfâşietoare acorduri wagneriene.

Dacă Melancholia este sau nu un omagiu adus lui Tarkovski? Eu înclin să cred că da. Primul tablou care apare în film este Vânători în zăpadă, Bruegel, pe o foaie de album care ia foc (ce poate fi mai pesimist de atât?), un tablou care apare atât în Soliaris, cât şi, „în spirit”, sugerat filmic, în Zerkalo.

S-ar putea scrie (şi, probabil că o să se şi scrie) o carte întreagă despre filmul ăsta, numai referinţele lui la pictorii prerafaeliţi ar face obiectul unui ditamai capitolul.

Pe de altă parte, filmul îmi confirmă o părere mai veche: dacă vrei să dai totul ca actor, lasă-te pe mâna lui von Trier. După Nicole Kidman (Dogville), Bjork (Dancer in the Dark), e rândul lui Kirsten Dunst, al lui Kiefer Sutherland şi al altora. Fiecare dintre ei ar trebui să-şi scrie o biografie care să se numească: „Viaţa mea de actor înainte şi după Lars von Trier”.

nota_95

 

Notă: 9.5

Join us in our attempt to change the world through technology. We're looking for Deep Learning Research Engineers to help us solve intelligence in the most innovative domains out there. Apply today!

Scris de stefan | Thursday, 06.10.2011 13:57 Cronica de film

National Cinematografic