This website uses cookies. By continuing your navigation you agree with their use.
despre-oameni-si-melci-527738lDe pe vremea lui „Măi dragă domnule Jos!”, zis şi „Măi animalule!”, mai precis din momentul în care ochelarii de soare ai lui Maicăl au dat de strălucirea soarelui mioritic, vine o povestioară uşor neverosimilă, dar, dacă îi intri în convenţie, vezi că, în sinea ei, toate se potrivesc ca la carte. Vorba ceea a lui Aristotel cu imposibilitatea convingătoare, care e preferabilă posibilităţii neconvingătoare.

Primul lucru care mi-a venit în cap când am văzut titlul a fost că e cam greu să-i ataşezi o comedie. Aluzia la deprimanta Of Mice and Men a lui Steinbeck, ecranizată de câteva ori, apoi, deloc flatanta alăturare, fie şi în opoziţie, dintre regnul nostru şi băloşeniile cu deficit de viteză sunt mai degrabă material de reflecţii amare decât de hăhăială.

Pe scurt, despre ce-i vorba… Uzina ARO e cu o roată în groapă, vin nişte francezi care vor s-o transforme în crescătorie de melci, iar directorul ARO, impulsionat de un comision, îi susţine. Aici intervine George (Andi Vasluianu), muncitor la fel de conştiincios la şaibă ca şi pe sub fustele colegelor, şi face tămbălău. Nu rezolvă nimic, dar o reclamă TV îi dă ideea salvatoare: cu toţii o să vândă spermă şi o să cumpere uzina! 

Şi, după ce, iniţial, e huiduit (păi ce, noi suntem l…bari?!), Gică îi convinge că altă soluţie nu e. Antologică scena în care, în zori de zi, pe „Drumurile noastre toate” a lui Dan Spătaru, masculii musceleni se adună lângă statuia lui Mihai Viteazu pentru a porni la Bucureşti, unde e centrul de donare…

Altă bijuterie de secvenţă e începutul idilei dintre fiul investitorului francez (jucat de Robinson Stévenin) şi Manuela (Monica Bîrlădeanu), secretara directorului, care dă la viză an după an şi pică la fel de des. Totul se petrece într-o sală de bingo, mai mult pe muteşte, din gesturi şi priviri. Monica redă minunat un personaj multidimensional: femeia-care-trebuie-să-se-descurce-într-o lume-a-bărbaţilor, secretară înghesuită de şef, nemăritată, dar cu ceasul ticăind, cu un amant (Andi Vasluianu) de care e îndrăgostită sincer, dar şi o femeie timidă, uşor sălbatică, vulnerabilă, altruistă. Un personaj mişto şi o interpretare pe măsură.

Evident, cum ne şi aşteptam, rolul directorului nu putea fi decât al lui Dorel Vişan. Aşa cum Flaubert e madame Bovary şi invers, aşa cum Ludovic XIV era statul şi viceversa, Dorel Vişan (Senator al melcilor la Daneliuc) e directorul comunist, cu „principii”, al cărui limbaj de lemn moştenit are o incredibilă afinitate şi se completează perfect cu noul limbaj de lemn (filmul se deschide cu un jurnal de ştiri despre Michael Jackson, şi ţi se face părul măciucă în cap când asculţi).

Multe chestii de scenariu pe gustul meu. Inclusiv un cadru scurt, bazat pe elipsă, în care, în maşina directorului, pe scaunul din spate, e labradorul cumpărat de nevastă-sa şi pe care acesta îl vroia dispărut. Adicătelea, e şi el om… 

Filmul are secvenţe şi replici memorabile, la care am râs din toată inima. Dar, dacă le pui pe acestea între paranteze dimpreună cu viziunea detaşată, rămâi cu o doză substanţială de amar: o parabolă despre nedreptatea socială, discriminare şi despre raportul nostru cu Occidentul. Concluzia lui: melcii ajung mai repede la Paris decât oamenii. Concluzia mea: un film în acelaşi timp distractiv şi matur, fără jonglerii, dar şi liber de clişee, care merită văzut.

nota_85Notă: 8.5

Scris de stefan | Thursday, 13.09.2012 16:43 Cronica de film

National Cinematografic