A Dangerous Method – Un film deloc periculos…

A Dangerous Method – Un film deloc periculos…

…Singurul pericol fiind că s-ar putea să adormi după prima jumătate de oră. Asta, dacă nu eşti vreun proaspăt entuziast al (istoriei) psihanalizei şi tocmai ai citit două, trei wikiarticole. Sau, cum e cazul meu, nefericit, să fii uşor fan Cronenberg şi să încerci să-ţi induci impresia că e un film mult prea abisal ca să te prinzi din prima.

În afara faptului că este bine regizat şi jucat, e o suferinţă până şi să înţelegi care e povestea principală, firul roşu.

Cine e protagonistul, până la urmă? La sfârşit, înclini să crezi că e Sabina Spielrein, care apare cel mai puţin. Dacă reasamblezi tabloul şi mai adaugi pe ici, pe colo, povestea apare în felul următor: Sabina (o Keira Knightley sidefie de foame) e isterică. Tac’su a încercat s-o lecuiască cu metoda străveche – nu merge. Medicii vor s-o facă bine cu metoda „ştiinţifică” (şocuri) – nu merge. Jung (aici, cam chipeş, dar deh, suntem în film) o rezolvă cu vorba. Adicătelea cu metoda lui Freud (un Viggo Mortensen care îi dă personajului o încredere în sine pe care originalul n-o avea, dar deh). Sabina vrea fapte, nu vorbe şi şi-o pune pervers cu Jung (sau invers, depinde de unghi). După ce îi osteneşte mâna de atâta spanky spanky, elveţianul o trimite la plimbare. Freud se supără pe Jung că a călcat deontologia, plus că o ia pe arătură, aka misticisme. Jung se supără oedipian pe Freud că îl ia de sus. Reapare Sabina, care, pe baza învăţăturilor şi a experienţei sado-maso, le trânteşte în faţă un concept revoluţionar, pe care Freud îl va adapta, numindu-l „pulsiune de moarte”.

În loc să se concentreze pe transformarea Sabinei, filmul prezintă situaţia cam aşa: cum are Gustav câte o idee, odată la un an-doi, cheamă camera să-l filmeze să şi-o expună. Scurt. Astfel, de multe ori ne trezim cu dialoguri de benzi desenate. Exemplu (doar un pic prescurtat)… Jung: „Freud vede peste tot sex.” Sabina: „Da, la mine a avut dreptate.” Jung: „Da, a avut dreptate în multe cazuri. Dar tre să fie şi cauze fără legătură cu sexul.”

Sau, cum descoperă sincronicitatea… Ea: „Îmi place Siegfriedu’ lu’ Wagner.” El: „Eu scriu un articol despre el. Ce coincidenţă. Ba nu, nu cred în coincidenţe.” Come on… Facem docu-drama?!

Cronenberg este un regizor curajos, dar ADM chiar frizează inconştienţa (în niciun caz inconştientul psihanalitic). Să pui într-o peliculă mot à mot nişte teorii psihanalitice şi nişte şedinţe de terapie cu titlul de subiect principal mi se pare foarte riscant (eufemistic vorbind).

Din film abia se înţelege de ce psihanaliza a fost revoluţionară. Iar cum a ajuns Jung să cerceteze fenomenele paranormale rămâne un mister până la capăt (Carl a avut experienţe cvasimistice încă din copilărie). Fără să mai vorbim de faptul că prezentarea poziţiei lui Freud faţă de predilecţia lui Carl pentru respectivele te derutează – ca să nu spun că te induce în eroare. Sigmund, la rândul său, nu numai că a experimentat pe pielea lui nişte chestii (a se vedea studiul său despre Straniu), dar le-a analizat cu toată seriozitatea, chiar dacă le-a dat o altă explicaţie.

Probabil că, oricât s-ar chinui, Cronenberg nu e în stare să facă un film prost, dar, după părerea mea, cu A Dangerous Method, a reuşit performanţa să realizeze unul fără rost. Cu toate că, din când în când, ne pune în faţa fiarei din adâncuri, nu ne lasă să intrăm în cuşca ei. Cum spuneam, nu ne pândeşte niciun pericol, nici cât un fior. Putem să dormim liniştiţi.

Cronenberg creşte şi scade în ochii mei ca Alice în Ţara Minunilor. Voi rămâne pentru totdeauna în admiraţia atât de originalelor Naked Lunch, Dead Ringers sau Spider, dar, în cazul de faţă, nu pot decât să fiu absolut dezamăgit. Linşaţi-mă, psihanalizaţi-mă, rămân la părerea mea…

nota_7.5Notă: 7.5 (mai puţin n-am cum să-i dau: până la urmă, filmul are un anume farmec; ar fi fost un Visconti reuşit, dar nu un Cronenberg bun)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult