A Long Way Down – Ne sinucidem și noi mai cu talent?

A Long Way Down – Ne sinucidem și noi mai cu talent?

Să vedem și noi impulsu’ omni- (sau măcar) cvasiprezent, mâna neagră a disperării cum îi conduce blând dar ferm spre margine, să curgă în sală pariurile „care sare primul”. Eh, începea bine…

Mai precis, în ajun de An Nou, pe un bloc-turn londonez, unde Martin Sharp (Pierce Brosnan), în timp ce-și fumează ultimul trabuc deasupra hăului, e deranjat pe rând de alți pofticioși la viața de apoi: Maureen (Toni Collette), Jess (Imogen Poots) și J.J. (Aaron Paul). Odată cheful stricat, cei patru fac un pact: să nu se sinucidă până de Valentine’s. Zilele următoare, intră cu toții în gura presei (datorită unui gură-spartă, Chas, boyfriendu’ lui Jess, și din cauza notorietății lui Martin, fost om de tv, ca să nu spun mai multe). Urmează că suicide bangu’ nostru se gândește la o strategie mediatică, se răzgândește, iar de aici încolo, scenariul o cotește dinspre comedie neagră spre romcom și nițică dramă – îl lasă nervul/nervii, suspansul își pune funia de gât, povestea pierde pe drum cel puțin un personaj și un subplot, concentrată pe ambiția de a da ceva adâncime personajelor.

Dar… Dar. Chiar dacă dă cu piciorul unor oportunități de a crea răsturnări de situație și a descoperi consecințe noi, A Long Way Down reușește cumva să ni-i facă simpatici pe cei patru nefericiți: Maureen e înduioșătoare în teama ei de a spera în ceva mai bun, făcând un tandem convingător cu fanfaronul de Martin, J.J. are șansa, în a doua parte, să-și dezvolte o motivație suicidară mai „realistă” (tocmai fiindcă frizează absurdul), în timp ce Jess, lovită serios la mansardă, is the real queen of the show: e absolut delicioasă. Am râs din toată inima la câteva faze. Cei patru încropesc o familie haioasă și cu tente de sinceritate deloc de neglijat. La asta se mai adaugă cel puțin două situații cu adevărat emoționante, iar dialogurile sunt, dacă nu sclipitoare, cel puțin curățele.

Vă uitați la notă și ziceți: wow, 7! Da. O dată, că filmiculul ăsta n-are mari pretenții (deși e ecranizarea unui best-seller, dintr-un autor pe care vi-l recomand: Nick Hornby). În al doilea rând, te binedispune (pe mine unul m-a). Unde mai pui că are o coloană sonoră drăguță (în ea strecurându-se și fetele noastre, Toni și Imogen, cu câte o melodie).

nota_7Notă: 7

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult