A Most Wanted Man – Terorist, adjectiv

Foarte românească situația în povestea asta: unii, ăia cinstiți, se chinuie să facă ceva ca lumea și vin alții, „mai experții”, și-și bagă nasul, picioarele și alte organe, doar așa, că pot.

Günther Bachmann (Philip Seymour Hoffman, R.I.P.) este spion într-o organizație-fantomă, legală la limită (impusă de șmecherii de sus, cât și când le convine lor). Toată viața lui se rezumă la filat, supravegheat, ascultat presupuși/ potențiali teroriști (suntem în Hamburg, acolo unde au fost puse la punct planurile atacului din 11 septembrie). Îi plac (iar pe noi ne fac să zâmbim) metodele old fashioned gen informații în pachetul de țigări și pupat cu colega când apare suspectul. Echipa lui (câțiva actori nemți) e pe urmele lui Abdullah, șef de comunitate musulmană, despre care se crede/ se știe că, în spatele acțiunilor de caritate, finanțează nasty things. În acest context apare Issa Karpov, un ceceno-rus musulman torturat de ruși, care vrea să intre în posesia unui cont aparținând defunctului său părinte, pentru asta fiind obligat să ia legătura cu bancherul Tommy Brue (Willem Dafoe), al cărui tată îl cunoștea pe Karpov bătrânul. (Aici e o chestie cu figuri parentale bântuitoare/ moștenire grea/ păcatele părinților pe care le ispășesc copiii: avem trei specimene, în contexte diferite. La un moment dat, Bachmann îi spune, înainte să-l îmbrățișeze cu toată afecțiunea, unui informator, fiu de presupus demnitar implicat în terorism: „We can’t undo what’s done.”)

Günther, bucuros și cu simțurile în alertă ca motanul care a zărit vrăbiuța, îl urmărește din vârful lăbuțelor pe fugar: doar doar îl va conduce la grangurii cei mari. Doar că, așa cum spuneam, se bagă „mai experții” (poliția, ba chiar și C.I.A.), care vor să-l înșface doar așa, că-și întinde covorașul și nu mănâncă carne de porc. Ajutat de-o avocată specializată în imigranți (Rachel McAdams), Bachmann îl ascunde pe cecen și, în același timp, încearcă să-l folosească în scopul menționat.

Issa (Grigori Dobrîghin, v. minunatul Kak ia provel etim letom, 2010), pivotul acțiunii, este un personaj intrigant, enigmatic: are o poveste incredibilă, evită să interacționeze la orice nivel sau o face pieziș, nu suntem siguri care-i sunt intențiile etc., e văzut în special prin camerele de supraveghere („impersonale”): mai curând un simbol (al victimelor anonime) decât un personaj „în carne și oase”.

Un thriller ieșit din tipare, disprețuitor față de spectaculosul ieftin, pe alocuri mai aproape de Tinker, Tailor, Soldier, Spy (altă adaptare după John le Carré), care însă îi este mult superior. Regizorul Anton Corbijn (al cărui The American m-a entuziasmat) lucrează pe un scenariu torturat de elipse până la gradul în care se nasc confuzii (la nivelul determinării personajelor, al informațiilor care fac să continue acțiunea etc.), o poveste ciopârțită inegal, anarhic, care, da, susține atmosfera tensionată, însă face din firele narative ceva obositor de urmărit. Ceea ce în Tinker era un soi de ermetism bine plasat, aici e doar ceva, de multe ori, incomprehensibil… Filmul începe (primul cadru, cu valurile unduid pe digul Hamburg-ului) și se încheie frumos. Sunt, de asemenea, momente (mai ales cu dialoguri), unde se simte talent și mână expertă. Toate astea te fac să înțelegi că intențiile au fost minunate, doar că i-au depășit, cum s-ar zice.

Hoffman face, din ce știu, cel mai complex/ mai veridic rol de (anti)erou le carré-nian. Nelipsitul eșec major din trecut (aici, o operațiune dezastruoasă în Beirut), de care (din fericire) se face caz exact cât și când trebuie, obsesia pentru lucrul bine făcut combinată cu scepticismul, lipsa de scrupule alături de sentimentele umane sunt puse în scenă la un nivel al artei dramatice rar întâlnit în filmele de gen. Philip, o să ne lipsești.

Notă: 8