A Royal Affair – o poveste de capă şi sfadă

Cu dramolemia în sânge spre zero de ceva vreme, eu unul am cam fost răscolit şi pus pe gânduri de RA. N-aş spune că e filmul meu de epocă (iluministă) preferat (ăla rămânând Marie Antoinette, cu toate defectele lui), dar prea are un scenariu meşterit după regulile cele mari şi mici şi o imagine de-o frumuseţe tristă, melancolică, aşa cum le stă bine nordicilor. Deci nu vă lăsaţi înşelaţi de titlul frivol, că nu e another dangerous liaisons movie. Dar luaţi totuşi în calcul posibilitatea de a-l vedea, după ce v-aţi ales un moment în care să meargă o deprimare plăcută.

Povestea e povestită chiar de regina căzută în dizgraţie (căreia i se vede doar ceafa în timp ce redactează – frumos, vă rog să mă credeţi), fapt pentru care, cum ziceam în titlu, n-o să vedeţi încrucişare de spadă (decât la un antrenament), adevăratele bătălii petrecându-se la nivel de dialog şi în interiorul personajelor. Care personaje sunt foarte foarte nefericite, cu excepţia câtorva minute. Şi, când te gândeşti, că totul a existat pe bune… Brrrr…

Caroline (Alicia Vikander), englezoaică frumoasă, proaspătă, dulce, cuminte, bine crescută, citită la greu, talentată la muzică, tot ce-ar vrea muşchiu’ de monarh normal, e importată pe post de soţie în mohorâta ţară a lui Hamlet. Numai că regele, Christian VII, e ţăcănit (după comportament, ceva sindrom bipolar). Ce-i mai naşpa e că respectivul se poartă infect cu splendoarea asta mică şi, după ce-i toarnă un plod, nu mai dă prin iatacuri.

Şi iată că apare dr. Struensee (Mads Mikkelsen), introdus conspirativ pe lângă rege, care-l încântă pe bipolar cu versuri din marele Will. Christian şi cu neamţu’ ajung să se tragă de şireturi instantaneu, urmând ca Johann, care de fapt are gânduri reformiste, să preia controlul asupra regatului în foarte scurt timp. Cum aia mică e neconsolată, iar între ea şi neamţ există lecturi subversive comune, hop şi adulterul, în timp ce capul încornorat îşi vede liniştit de orgiile lui.

Deşi ştii încă de la început că n-are cum să iasă bine (e aşa, ceva, în aer) şi deşi problemele cele serioase apar abia după o oră (că mă şi întrebam deja ce şi cum), filmul te prinde uşor, dar sigur. Empatizezi cu fiecare pe rând, atât cu dr. Struensee (că în locul lui, cine n-ar fi făcut la fel?), cât şi cu dezorientatu’ ăla pueril, despre care te întrebi uneori dacă nu se preface doar, aşa, ca Hamlet.

Cum ziceam, scenariul e impecabil (poate prea aproape de perfecţiune ca să fie pe gustul meu), dând prilej fiecărui personaj să-şi dezvolte relaţiile şi dilemele, iar pasiunilor să se-ncingă între ele. E tot ce vrei în filmul ăsta: iubire, speranţă, ideal, trădare, nostalgie etc. etc. Chiar şi umor.

Notă: 9 (deşi von Trier apare pe generic ca script supervisor şi executive producer, geniul lui nu se simte, din păcate)