Admission – Ne face pe noi o şcoală?!

Pfff… Ăştia ar trebui să vină la noi să vadă ce-i aia o pilă trainică şi savant aplicată. Ce ştiu ei despre cum se deschide uşa cancelariei/ secretariatului cu capul, mâinile fiind ocupate cu bunătăţi, sau despre IQ-ul specific pe care trebuie să-l deţii ca să te poziţionezi cât mai bine în infinita, complicata reţea de relaţii (pentru unii singura realitate)? Americanii ăştia habar n-au pe ce lume trăiesc.

Un personaj excelent, în căutarea unei poveşti… Asta e Portia (Tina Fey) în Admission. Povestea se lasă căutată şi apoi curtată cu cochetărie, fără să cedeze însă farmecului simpaticei angajate de la admiteri. (Tipa e, cum i-o spune în faţă un puştiulache, plictisitoare, dar că tocmai de aia o place. De aia ne place şi nouă.)

La început e bonzaiul, căruia Portia îi tunde câte o jumătate de frunzuliţă două în fiecare dimineaţă înainte de lucru. În faţa mormanelor de dosare de la candidaţii juvenili care îndrăznesc să viseze la Princeton, Portia manifestă entuziasmul unei călugăriţe căreia i se garantează că va fi literalmente mireasa lui Cristos. Discuţiile imaginare cu mucoşii pretendenţi îi populează viaţa interioară neprihănită, în timp ce, în viaţa reală, o face parte-n parte cu o alta de teapa ei, cu care se războieşte pentru scaunul de director. Loviturile sunt mârşave din ambele părţi. Nice. (Şi aduce o notă de complexitate.)

Apoi, seara, e boyfriendu, expert în literatură engleză veche, din care citeşte cu glas erectil, în timp ce Portia se gudură să primească măcar o mângâiere dacă nu şi o porţie de sex. BF-ul, Mark, un jeg jumate, o va părăsi cu false păreri de rău pentru o expertă în Virginia Woolf („that horrible Woolf woman”, hahaha). Se va întâmpla că de fiecare dată când Portia plânge sau vomită, Mark va fi prin preajmă, pentru a o compătimi. Sunt momente cu adevărat haioase – deşi cam singurele la care te hăhăi cu toată gura.

Povestea pare să se lase prinsă în momentul în care John (Paul „soţul ideal” Rudd) împinge la înaintare un jucător de liga I, Jeremiah, geniu-cu-probleme, şi o convinge pe Portia să-l susţină. OK. E job description-ul ei şi conform năzuinţelor sale sufleteşti. În plus, nici cei din comisie nu par să fie chiar ultimii nemernici care să pună beţe în roate oricărui adevărat talent. So? La ce bun pilele (în acest caz: „mijloacele necinstite”)? 

Atunci, hai să fie ăsta micu’ posibilul ei copil (dat spre adopţie la naştere). Hm… OK. Deci avem o nouă motivaţie, care se suprapune peste vechea, fără s-o înlocuiască, de fapt, cu adevărat. Portia nu devine avocatul diavolului. Rezistenţele, morile de vânt, iar nu funcţionează la adevărata capacitate.

Şi toţi se prind că, de fapt, nu şcoala ca instituţie contează, ci ce înveţi (în ea sau în afară). Really? N-aş vrea să plec (doar) cu concluzia asta din sală.

Mama Portiei, o feministă înverşunată (teoreticiană, chiar) e iarăşi un personaj interesant – de contrabalans, dar fără mare rol în naraţiune. Iar John, acest băiat bun în serie, ar vrea ceva mai multă acţiune cu Portia, dar nu prea-l lasă scenariul. Uf…

Aşa neconvingătoare cum e per ansamblu, povestea e totuşi echilibrată şi e spusă cu ironie şi înţelepciune hazoasă – în aleasa tradiţie deschisă de Apatow. Un film care, în anumite condiţii, poate fi o sursă de bună dispoziţie serioasă (sau „o serioasă sursă de bună dispoziţie”). În orice caz, eu prefer Admission lui Little Fockers (altă comedie a regizorului Paul Weitz). E infinit mai bun.

Notă: 7