ah-ga-ssi-poster.jpgPrimul 10 din istoria acestei rubrici ajunge la sud-coreeanul Chan-Wook Park , cel care știe să transforme complicatul în complex (și, ca în cazul de față, în ceva perfect, narativ vorbind) și să creeze niște imagini sublime, care ți se întipăresc în memorie, dar, în același timp, atât de vii, de pline de emoție. Iar acestea sunt doar câteva dintre calitățile lui distinctive.  

Ca în cazul majorității filmelor lui Park, un sinopsis trebuie însoțit de avertismentul că un sinopsis ar putea să contureze o imagine, eufemistic spus, „neadecvată” asupra peliculei recenzate. Fiindcă n-am încotro, risc o trecere în revistă a „intrigii” principale. 

Sook-Hee a fost crescută de falsificatori, care acum au ca subramură a afacerii lor vânzarea de prunci abandonați. Suntem în anii 30, în timpul ocupației japoneze, iar șansele ca donșoara să aibă o viață normală (să-și poată permite un ciorap mai fin sau ce și-o fi dorind) sunt spre zero. Așa că, atunci când falsul conte Fujiwara îi propune să se infiltreze, ca slujnică, la japoneza moștenitoare Hideko, ca să-l ajute s-o golească de bănuți, zice da. Nu, nu e vorba de un heist, ci de ceva mai sensibil/ primejdios, fiindcă implică sentimente: Hideko trebuie manipulată astfel încât să se îndrăgostească de Fujiwara, să se căsătorească cu el, în ciuda faptului că mai are un pretendent... soțul mătușă-sii, un boșorog sinistru, cu pasiune pentru literatura pornografică. Slujnica cea-cu-gândul-la-bani își suflecă mânecile, dar numai și când o vede pe superbețea de Hideko („e ca o păpușă de porțelan”), i se pune un nod în gât și-o ia cu călduri. Gândurile de căpătuială n-o părăsesc brusc, motiv pentru care avem de la ea un dialog interior delicios: un rând plin de ură, unul, de iubire (ne)vinovată. Cel puțin partea a doua nu rămâne fără ecouri, fiindcă Hideko se aprinde la rândul ei – amoru’ safic îi gata, iar opreliștile nu sunt moral-sociale (așa cum suntem obișnuiți din filmele cu tematică gay), ci doar la nivel de intrigă. E dragoste cu năbădăi, în care, de la un moment dat încolo, nu ești sigur cine pe cine a sedus, cine pe cine minte, cine ce scop are: nu poți decât să te lași în voia acestui joc de oglinzi magic, să pândești clue-uri și... să faci față suspansului. Povestea e spusă din mai multe perspective, adăugându-se noi și noi elemente, dar fără să-și piardă o clipă coerența/ fluența – o combinație între puzzle și matrioșce. Dar tehnica nu afectează ce e mai important: sensurile generatoare de emoție. Se trăiește intens (nah, ca în filmele lui Park), dramatic și melodramatic, cu ingenioase inserții de umor (negru, dar întotdeauna cu o umbră de duioșie), avem violență excesivă și răzbunare (specialitatea regizorului trilogiei Vengeance), avem scene erotice mai mult decât explicite – nimic nu e gratuit, nimic nu e doar de efect. 

O poveste despre arta povestirii, despre artă în general, despre rolul cinematografiei în relație cu literatura: Hideko este pusă de unchiul ei să citească din cărți pornografice în fața unei audiențe „rafinate”, apoi, la un moment dat, acesta vrea să i se povestească, în amănunt, o relație amoroasă „reală”. Aici intervine o ironie: povestea respectivă e doar o fațetă a jocului de perspective pe care doar cinematografia, cu toate mijloacele lui, îl poate completa. 

Nu în ultimul rând, avem un evident mesaj feminist: astea mici sunt niște luptătoare, în timp ce bărbații sunt mai degrabă caraghioși. Așteptăm de la Chan-wook Park o nouă trilogie, având în centru figuri feminine. Alegerea celor două drăgălășenii (Min-hee Kim și Kim Tae-ri) a fost mai mult decât inspirată: în afara atuurilor fizice, fetele sunt capabile să redea o gamă impresionantă de stări, naivitate, inocență, curaj, vulnerabilitate, melancolie, pasiune, cruzime, culpabilitate etc. etc.  

Fiecare cadru e o bijuterie (probabil, cele mai frumoase imagini din întreaga carieră a lui Park), fiecare mișcare de cameră (chiar și la nivel de focalizare), modul cum sunt dezvăluite detaliile sunt de un lirism fascinant. Tranzițiile între cadre (uneori match cut-uri savante între spații și/ sau zone temporale diferite) sunt vrăjitorie pură. Arhitectura în care se mișcă aparatul de filmat, un melanj între stilul japonez și cel neogotic, ascultă de legile narațiunii, recompunându-se după stare. Spațiile vaste, precum biblioteca unchiului pervers, „păzită” de un șarpe de ipsos, sau grădina cu un cireș ale cărui flori par să lumineze noaptea, cireșul de care s-a spânzurat mătușa lui Hideko, sunt spații ale primejdiei, ale neliniștii, pe când interioarele, unele ale secretului, ale intimității. Dulapurile și sertarele sunt pline de surprize gata să fie descoperite. (Hideko are nici mai mult, nici mai puțin de șase sertare pline de mănuși de mătase.) Dacă mai pui la socoteală și coloana sonoră, susurând nostalgie, semnată de Yeong-wook Jo (cu care Park a mai colaborat la trilogie și la Bakjwi), ai un spectacol sublim. 

Ce să mai, nu poți să vorbești de filmul ăsta decât în superlative. 

Sofisticat, dar, în același timp, entertaining. De văzut, de toată lumea, cinefili, cinemani etc. Firește, pentru adulți (chestie interpretabilă, nu e locul s-o dezbatem aici). 


Notă: 10 

nota_10.jpg


We know both the art of matching people and the science of technology.

Staffing done right: +250 tech specialists and a 95% retention rate. See our current job openings!

Scris de Stefan | Friday, 28.10.2016 15:50 Cronica de film

National Cinematografic