Allegiant (2016) – Jeanina nu e moartă, Jeanina se transformă

Allegiant (2016) – Jeanina nu e moartă, Jeanina se transformă

Au încheiat Insurgent-u’ cu următorul cliffhanger ieftin ieftinel: mama lu’ Patru, Evelyn (Naomi Watts), care personaj abia avusese niște firimituri de acțiune & păreri până atunci, o împușcă pe Jeanine cea proaspăt dată jos de la conducere.

Așa că în Allegiant, mama lu’ Patru preia orașul (despre care aflăm că se numește Chicago!) și instaurează arhicunoscuta teroare revoluționară, după principiul țineți minte trei cuvinte, e mai rău ca înainte. Până și Patru i-o spune mă-sii de la obraz: ai omorât-o pe aia, dar te-ai transformat tu în ea. (Dialogurile din seria divergenților sunt, în general, mostre de „uite, avionul! are două aripi”.)

Deși ar trebui să aibă partea ei de ciolan, Tris, eroina noastră salvatoare, o ține-n reverii despre cum ar fi dincolo de ziduri, că din cataroiul cu care s-a luptat mai deunăzi ieșise hologramă cu felicitări, ați câștigat o excursie etc. Ca să fie conflict, Evelyn nu vrea s-o lase p-asta mică să se ducă dincolo (nu prea înțelegem de ce), dar ea e dârză, așa că își ia gașca și purcede. După vreo juma de oră și după ceva rătăciri prin rămășițe apocaliptice ca la manual, se întâmplă o barieră holografică și se intră într-o zonă „civilizată”, despre ai cărei rezidenți aflăm lucruri, mai precis că ei știu lucruri. Principiul lui trei cuvinte e înlocuit cu principiul din lac în puț (nu tresăriți că-i spoiler, că era clar ca factura de lumină).

În sfârșit aflăm de ce era Tris specială – pe lângă că i-a ieșit pe schenăr 100% divergență: că e rodul și scopul unui experiment cu ceva genetic și amețitor de complicat, că toată șandramaua cu facțiunile fu și ea experiment, dar că totul a eșuat, mai puțin Tris. Ea cică e „pură”, față de alții, care sunt „deteriorați”: imediat apare întrebarea, wtf au chinuit-o așa două episoade, de ce i-a lăsat pe dușmani aproape s-o omoare, dacă tot era așa valoare de fată?

În timp ce Tris și Patru respectă cu sfințenie schemele dramelor adolescentine, fiind în acest moment la capitolul divergențe, iar Peter cel ticălos ticăloșește în pătrățica lui, la Chicago (!) ăia încep să se bată nu prea se știe de ce. Tot așa cum n-o să afli în veci cât și cum manipulau șmecherii de dincolo.

Bănuiesc că nu tre să vă mai spun că totul e un Maze Runner spus în alte cuvinte: mai apare și ideea cu ștergerea memoriei. Sau c-o fi invers, nici că mă interesează: dacă asta e nec plus ultra în postapocalipticele cu/ pentru adolescenți, e foarte trist.

Surprinzător, Allegiant mi se pare cu un picuț mai interesant decât Insurgent: confuz, dezlânat, ilar, da, dar cu trecerea de la o discriminare la altă discriminare, în revers, mai pune un neuron adolescent în plus în mișcare și toată treaba cu explorarea noii lumi, vreo 10-15 minute, în care simți că ceva-i nașpa, dar nu prea știi ce: în sensul ăsta, Allegiant mi se pare superior lui Insurgent. Că după aia, una două clue-uri deja ți-au pus pe tavă toată evoluția ulterioară, inclusiv finalul, aia e altă discuție. Ultima treime e, însă, la fel de cheesy și lipsită de nerv ca și la primele două din franciză. (Gadget-urile folosite sunt cool, dar și diminuează conflictul atunci când sunt folosite de protagoniști: e ca și cum joci din safe/ god mode. E clar că totul pornește de la o femeie, respectiv autoarea trilogiei.)

Aș trage niște concluzii, dar seria nu s-a terminat (deși cărțile au fost doar trei). Hm…

Notă: 4.5

nota_45.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult