Alvin and the Chipmunks: The Road Chip (2015) – Merită câteva alune

Alvin and the Chipmunks: The Road Chip (2015) – Merită câteva alune

Față de concurență, principalele calități ale ronțăitoarelor sunt că sună sincer și au un soi de candoare retro, adică un pedigree „solid”: printre altele, nu-s ultraagresive (hey, look, i’m so cute). În rest, ele știu că nu poți avea pretenții să vezi cine știe ce originalitate sau complexitate, așa că-și fac de cap cuminte, în anumite limite. 

Film-de-văzut-cu-mic-cu-mare, noul Alvin livrează exact ce te aștepți: animăluțe cu suflete mari și minți de copil, ale căror acțiuni sunt invers proporționale cu intențiile lor (a se citi: diferite calamități), multe muzichii pe glăscioare „dulci” și dansuri din șolduri babane. Ce poate fi mai plăcut pentru un puști decât să știe că sunt pe lumea asta veverițe care fac boroboațe mai mari decât ale lui? 

Povestea e un déjà-vu anticipat: Dave, managerul și, într-un fel, tatăl blănoșilor, s-a săturat de burlăcie și vrea să-și unească cu o doctoriță, Samantha, astfel că pleacă împreună cu asta la Miami, lăsându-i pe micuți în „suferință”. Sufletească și… fizică, având în vedere că sunt lăsați în grija băiatului Samanthei, Miles (deloc originală, dar drăguță faza în care fălcoșii își imaginează terori pe celebrele acorduri stridente din Psycho, secvența dușului). Dar nașul cel mare va fi (iar nu foarte originalul, dar ilarul) agent Suggs, un însoțitor de zbor antipatic și frustrat căruia i se pune pata pe fălcoși și-i hingherește cum poate și el. Nefericirile lui vor face o parte semnificativă din deliciul spectatorilor. 

Chițăielile din sală fac concurență celor de pe ecran: chicotelile încep încă de la primul cadru. Faptul că cei mai mulți dintre mucoși încă n-au învățat să citească (filmul e subtitrat) nu pare să fie un impediment major. Cum e și de așteptat, glumele scato sunt cele mai gustate. Asta nu înseamnă că nu sunt și bănculețe mai spălățele, gen unul care se petrece la vamă: Miles îi spune vameșei că Alvin is just a doll, iar vameșa îi replică: Chucky was just a doll. Adică, o aluzie hiperbolizantă și, în context, un joc autoreflexiv pe binomul animat-neanimat (păi, da, veverițeii chiar seamănă cu niște păpuși). Și ar mai fi niște autoironii „fine”. 

În ce mă privește, am fost încântat de episodul din New Orleans: particularitățile locale sunt redate până la a te aștepta să apară niște voodoo. Și de un strop de melancolie interacte, genul nu-nimeni-nu-mă-vrea.

Dar… La un moment dat, printre pasagerii unui avion se plimbă o întreagă menajerie: mi-ar fi plăcut ca faza respectivă să fie mai consistentă. Mi-ar mai fi plăcut să le văd mai mult pe drăguțele veverițoilor, cântăcioasele The Chipettes (pentru cei care nu știu, -ettes e sufixul din numele mai multor formații din anii ‘60). Rolul lor în economia scenariului lasă mult de dorit. Apoi, o posibilă subpoveste bazată pe un love interest nu e exploatată deloc. 

Cum zicea marele Al Bundy, de când a evoluat din atotputernicul atom, omul a căutat la nesfârșit două lucruri: al doilea este divertismentul. Chipmunks e un divertisment bunicel pentru toți membrii unei familii obișnuite. Un feel-good, chiar dacă îl uiți a doua zi. 

Notă: 6.5 

nota_6.5.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Citește mai mult despre: Alvin Chipmunks Dave Theodore

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult