American Reunion – Plăcinta cu termenul de garanţie expirat

Foarte pragmatici, producătorii lui AR au pus pe foaie necesarul de producţie strict: adicătelea, ce le-ar trebui fanilor lui American Pie 1 ca să se simtă bine? Păi, vedetele din 99. Alea costă, deci tăiem din bugetul pentru scenariu şi regie. Asta înseamnă: lasă-le în seama unora care se mulţumesc şi c-o ciorbă, n-are importanţă ce scot, sex şi glume cu homo să fie.

Dacă e să judeci aspectul fizic al tineretului american după filmul ăsta, ai zice că toţi (mai ales ele) sunt modele care prezintă costume de baie. Dar, mă rog, acceptăm bucuroşi convenţia. Ce-i al lui e-al lui: filmul are ceva densitate de trupuşoare plăcute ochiului. Când vezi ce desfăşurare de fese mlădii e acolo, îţi dai seama că expresia „a se mişca ca un c…” e folosită într-un sens total greşit.

OK, după ce trece the butt effect, ce rămâne? Cam nimic. E drept, trebuie să fii un pic dus ca să ai aşteptări de la un astfel de film, dar, totuşi, puteau să facă ceva mai decent. Evident, nu mă refer la the adult stuff, ci la poveste, la dialoguri. Dacă au trecut 13 ani de la banchetul de sfârşit de liceu, paradoxal, bancurile sunt mai puerile decât pe vremea respectivă. Până la urmă, dacă fanii primei Plăcinte sunt adolescenţii de acum 10 ani, înseamnă că îi cam ia de nedezvoltaţi mintal. Trust me, pe lângă AR, American Pie e o capodoperă.

Cu ce poţi rămâne după vizionarea filmului? Cu o splendidă, fără fisură, înlănţuire de clişee. Adulţii blazaţi şi frustraţi, care se dau cocoşi faţă de foştii colegi, nostalgiile „ce mijto erea în liceu, frate”, aruncatul pofticios cu privirea după puştoaice, puştoaice care ar încerca şi un daddy, conflictul dintre generaţii etc. Totul pigmentat de glume cu excremente (cine le-o gusta?) şi cu gay (un sfert dintre absolvenţi sunt pe invers, doar ca să ai cu ce să faci bancuri, hahaha).

Nu spun, mai are câte o fază (aproximativ) ingenuă. Prima ar fi chiar prima, cronologic vorbind: când Jim şi Michelle, părinţei deja, şi-o fac cu mâna lor, unul în pat, celălalt în baie şi sunt prinşi de puştiul lor. Poţi să zici că ar merge de un râs scurt, dar nu să hohoteşti. Ar mai fi, apoi, un pic de fun în relaţia târziorilor de Jim’s Dad şi Stifler’s Mom.

La final, ca să-i scuzăm pentru poantele fără gust, makerii filmului bagă imediat după începutul genericului o secvenţă-concluzie cu una dintre cele mai misogine glume pe care le-am văzut vreodată într-un film. Nu spun că merită să vedeţi Plăcinta doar pentru faza de final, dar nici nu vreau să stric apetitul fanilor servindu-le desertul. Pentru ceilalţi: dacă vreţi să vă clătiţi ochii, merge, dacă vreţi să şi râdeţi, deja vreţi cam multe.

Notă: 5.5 (în fond, personajele sunt destul de simpatice, dar e meritul primului Pie)