American Sniper – Tango (cu) Down

American Sniper – Tango (cu) Down

Pentru cine n-a jucat Delta Force/ Call of Duty șamd, „Tango down” înseamnă „terorist cu figurile de dans extrase din cap c-un glonț”. Doar că, în American Sniper, năbădăiosu’ pare să aibă sindromul ăla, Doamne ferește, că nici să faci glume nu-i frumos.

Da, chiar într-atât de subdezvoltat personaj e Mustafa, pe care-l puseră să-i țină piept intitulatului the most lethal sniper în istoria SUA ș-a lumii… (Iar restul sunt o apă și-un pământ.) În consecință, iar n-avem antagonist c…ios, iar n-avem poveste p…zdoasă. Și cu asta, ar trebui să mă opresc. Dar stai, că poate filmul are calități…

Mmmnu are. Văzut de două ori (în caz că n-am surprins din prima esențialul și/ sau frumuseți/ înțelepciuni ascunse), American Sniper a reușit, concomitent și pe rând, să mă enerveze și să mă plictisească. Probabil, cel mai anost film de război evăr.

Pe scurt. Chris Kyle (după a cărui carte autobiografică se făcu mândrețea de film) este un cowboy care, în copilărie, a fost învățat de taxu că oamenii sunt oi, lupi și câini ciobănești și că tre să-i aperi pe ai tăi (adică, în mod logic, pe ciobănești). Pe lângă asta (fără nicio legătură cu filozofia de mai devreme), babacu’ îl mai duce la vânătoare: „o să ieși un vânător bun”.

Ajuns în floarea vârstei, Kyle, șmecheraș de șmecheraș, aude ză col of diuti sub forma știrilor despre atentate. Se duce la SEAL, ăia îl freacă, el nu renunță (încercări, frate, ce știm noi), și, după ce se căsătorește (ca să avem și palpitații, alături de nevastă, obligatoriu gravidă), e trimis sniper în Irak, să aibă grijă de teroriști. Să fie și luptă interioară, se încropește un simulacru de dilemă: rămâne cu nevasta sau cu băeții? Câștigă, prin neprezentarea adversarului, datoria. Sau e invers? Greu de spus.

Așa cum e greu de spus care e mesajul global: e unul pacifist sau, dimpotrivă, face apologia războiului/ idealurilor patriotice? E ceva legat de „misterioase-s căile Domnului” (că tot apare o biblie, și apare degeaba, vă spun eu)? Sublinierile, tușele mai groase, la nivel de acțiune, dialog, imagine sunt inconsistente. Și nu, nu e nici ceva existențialist – adică, la dracu cu toate astea.

Filmul începe cu Chris pus în situația de a omorî un copil care duce o grenadă spre tancul flancat de compatrioți: o face, n-o face? Cut to amintiri din copilărie: doborârea unei căprioare și discuția de doi lei cu taxu. Treabă de amatori, domnilor. Ca să nu vorbesc despre supărătoarea paralelă pe care n-ai cum să n-o faci cu o situație similară din Enemy at the Gates (doar că acolo, lucrurile aveau un sens).

„Ți-ai făcut datoria”, i se spune după ce-l lichidează pe puști. „Da, dar știi… Mda, mi-am făcut datoria”. Și cu asta s-a terminat problema la nivel moral. Unde-i cel mai tare sniper din tabăra adversă, să-mi încerc puterile cu-ale lui? Acolo? Zbang! Rezolvat. Nu tu să fumeze o țigare-mpreună, să facă schimb de reviste porno, un skanderberg, ceva. Nada.

Totul e plat ca relieful prin care zburdă teroriștii caricaturizați. N-ai urcușuri, coborâșuri. Suspans, dacă există, e la nivelul cel mai rudimentar – întotdeauna miza e viața vreunui amărât de american pentru care scenariul nu ne furnizează niciun feeling. Află Chris că fraxu e adus și el în Irak? So what? Fă-mă să-mi pese de el… Aș, ți-ai găsit!

Nici măcar acțiunea nu e wow. Filmarea și montajul sunt cuminți, comode (plan, contraplan). Ca să nu zic de scene la care ridici din sprânceană. Păi, bine, dar micuțul musulman cu grenada lui se afla la câteva zeci de metri de soldați. Ăia nu l-au văzut?! De ce trebuia să tragă neapărat Kyle, tocmaaaaii de pe acoperiș?

Nu ne pasă nici de Chris al lui Bradley Cooper (eu unu’ n-am rezonat cu absolut nimic din evoluția lui). Oameni buni, lăsați-l pe Bradley în comedii, e bun acolo. Amintiți-vă ce rol fain a avut în American Hustle. Și ce dezastru a fost în Serena.

Ce imensă diferență – ca să rămânem în zona războiului din Irak – față de The Hurt Locker (2008)!

nota_55.jpg Notă: 5.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult