american-ultra.jpg Așa cum The Long Kiss Goodnight (1996) (re)activa luptătoarea din fiecare mamă, tot așa American Ultra scoate la iveală, tot pe calea recall-ului (de data asta, ultraparțial), killer-ul profi din fiecare fumat. 

Dacă, deși un declarat pătimaș al ierbii, eroul nostru e mai degrabă idiot decât drogat, scenariștii, așa cum spunea o prietenă că s-ar zvoni, aproape sigur au consumat „inspirație” în procesul „creației”. Ipoteză susținută de câteva situații cu ceva imaginație și narațiunea în mare parte confuză. 

Jessie Eisenberg este Mike Howell, vânzător la un supermarket pustiu din mijlocul pustietății (ca în filmele cu alien abductions), credincios pipei și iubitei sale, Phoebe, altă junky, sub chipul lui Kristen Stewart, acum încercănat, de parcă deja au trecut secole de când s-a transformat în vampiră (The Twilight Saga: Eclipse). Și cum o duc ei poetic, aproape Requiem¬ for Dream-esc, cu duioșii și cu frumoasa (și frumos îmbrăcata intenție a) lui Mike de a o cere în căsătorie pe aleasă, apare, descinsă dintr-un CIA corupt până-n măduvă, o bunicoasă, d-na Lasseter, care încearcă să-l prevină pe băiat că e în pericol. Scena se petrece în supermarket (amintind vag, ca și multe alte chestii, precum atacurile de panică, de triumful thriller-istic numit Wanted). Lasseter îi spune niște chestii de parcă nu-i întreagă la minte, dar din care trebuie să înțelegem că încearcă să-l activeze (deci, un fel de fnord) și se retrage decepționată, ceea ce înseamnă că-și închipuie că n-a reușit – comic, dar nedumeritor la nivel de motivație: dacă tot ține la el, de ce nu-i spune straight că la apus de soare vor să mi te-omoare? Strică suspansul, știu, dar... Of, greu cu scenariile astea... 

Noroc că ceva s-a declanșat în – să-i spunem – subconștientul firavului narcoman, fiindcă odată atacat de doi „misterioși”, îi înjunghie c-o lingură, frumos, elegant cât de cât. Precizie și finețe în mișcări, acolo unde ar fi trebuit să fie tremurat de mâini și vedere defocalizată. Plăcut. Now what? Avem intro-ul, liric, avem inciting incident-ul, nedemonetizat încă, în ciuda unui Total Recall , cum procedăm în continuare?  

De aici încolo încep problemele, care culminează, pentru început, în prima revelație, legată de cineva apropiat: nu numai că la nivel factual, e fușerită, dar dialogul („esplicațiile”) este cel mai cheesy pe care l-am văzut în ani. 

Antagonistul, reprezentat de un anume Yates de la CIA, lovește total ineficient și absolut disproporționat, ceea ce ne creează în fața ochilor un spectacol de Looney Tunes acolo unde lucrurile ar fi trebuit să fie serioase, sumbre și cu nerv. Fiindcă înțelegem, printre rândurile haotice, că a existat la un moment dat un experiment în vederea creării superasasinilor, că Mike e 1% beneficiarul și 99% victima respectivului experiment. Ce ți-era milă la început de el, dar ce jale te apucă acum, deși-l vezi cum frânge cu mânuțele lui de tocilar pianist gâturi de black ops.  

Multe, mult prea multe găuri, motivații obscure și chestii nerezolvate și/ sau dubioase, principala fiind: totuși, totuși, de ce-l vor mort ? (Explicațiile, luate la un examen lejer, pică.) Restul (gen, ce-au avut cu șeriful, de ce o țin în viață pe ostateca Phoebe, ce-i cu idioțenia aia de carantină dintr-un alt film, sau de ce au irosit banii pe încă un actor, al cărui rol ține doar de a trimite o rachetă sau nu) e mărunțiș. 

Eisenberg și Kristen Stewart sunt bine în prima parte, cu ceva chimie. Apoi, nu la fel de bine. Ceilalți sunt o apă și-un pământ (cu excepția lui John Leguizamo, care ar fi putut fi un side kick excelent, dar lenea e mare pe domnii scenariști). 

Chestie pe care o apreciez: n-au băgat car chases (poate din cauză de buget). 

Un titlu (susținut doar de un line „explicativ” spre final) pus cu mare tupeu peste o producție care nu-l merită. După cum se încheie filmul, miroase a franciză. Sunt sceptic, dar să vedem. 

Dacă-l privești absolut degajat (fără să ai în minte vreun Bourne), poate te distrezi (se râde destul). Are câteva chestii nostime, printre care una legată de cum o să-i dea inelul de logodnă, alta cu o pungă luată de vânt care-i salvează de la moarte și slaughtereala transpusă pe muzică dintr-o epocă mai senină (Nani O Hawaii, The Newday Nothing Is Better, etc.). 


Notă: 5

nota_5.jpg

 

Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Friday, 25.09.2015 16:49 Cronica de film

National Cinematografic