Anna Karenina – Iubirea, boală grea, venită tocmai din Rusia!

Anna Karenina – Iubirea, boală grea, venită tocmai din Rusia!

A fost o vreme când rusoaicele erau primele la iubit – să fi existat amor latino pe atunci, l-ar fi mâncat concurenţa. Sufletul slav feminin, mai iraţional chiar decât sufletul slav în general, era tot numai iubire. Nefericită, fireşte. Aşa şi cu povestea Kareninei, pe care toţi o ştim (măcar cum începe şi cum se termină). De aia, eu când am văzut că apare o (nouă) ecranizare vestică după bolşoiul roman tolstoian, mi-am râs în barbă: ce ştiu ăştia…

După Pride & Prejudice şi Atonement, Joe Wright revine pe scenă cu Keira Knightley de mânuţă pentru a culege noi aplauze. De data asta, cu un film experimental, suficient de neobişnuit, încât să-ţi ia ceva timp să te acomodezi cu convenţiile. Dar, între noi, o întrebare firească: cum altcumva ar fi putut să facă dintr-o poveste arhicunoscută ceva care să atragă într-adevăr atenţia publicului?

Una dintre „dificultăţi” ar fi interpretarea actorilor, atât de diferită de ce ştim din spaţiul anglofon. Ceva mai uşor le va fi celor care frecventează cinematografia rusă (mai ales filmele de epocă ale lui Mihalkov sau feeriile muzicale ale anilor ’70, precum Obîknovennoe ciudo).

O a doua ar fi decorurile, care devin parte din acţiune (un trenuleţ de jucărie se transformă în tren „adevărat” etc.) şi care compun, de fapt, o mare scenă de teatru. Totul se întrepătrunde (până la nivel de montaj) în funcţie de idee, de stare… Sunt două lumi: cea din interior, în care trăieşte crema societăţii (o lume a iluziilor) şi cea din exterior, „reală”. Sunt atâtea simboluri şi figuri de stil vizuale absolut fabuloase, încât, după părerea mea, ar trebui ca pelicula asta să fie studiată în academii. Nu mai vorbesc de scene de o frumuseţe care te bântuie mult timp după ce ai părăsit sala.

Wright a vrut să facă un film rusesc şi i-a ieşit un film rusesc bun (ceea ce mi se părea imposibil pentru un vestic). Sigur, a fost ajutat enorm de scenaristul Tom Stoppard (Brazil), din vechea şcoală. Şi, bineînţeles, n-ar fi fost acelaşi lucru fără întregul casting (cel/ cea care l-a realizat ar merita un Oscar): de la figuranţi (care vorbesc o rusă curată) până la actorii din rolurile principale, atât de potriviţi şi ca fizionomii, şi din punctul de vedere al tehnicii cu care reuşesc să redea spiritul rus din timpul ţarului. Ai surpriză după surpriză: o vezi pe Holliday Grainger (Lucrezia din The Borgias), o vezi pe Emily Watson (Breaking the Waves). Şi cine ar fi putut să-l joace pe seducătorul Vronski mai bine decât Aaron Taylor-Johnson?

Sunt cu ochii pe suedeza Alicia Vikander de ceva vreme, după ce-am urmărit-o în A Royal Affair (apoi, în filme mai vechi, precum Till det som är vackert şi Kronjuvelerna), şi văd deja în ea o a doua Ingrid Bergman, scuzată-mi fie blasfemia. În AK, Alicia o joacă pe Kitty, o fâşneaţă periculos de frumoasă (pentru ea însăşi, în primul rând), care va îmbrăţişa o viaţă opusă primelor aspiraţii – un rol destul de restrâns, dar pe care nordica îl face memorabil.

Ei bine, avem un imperial cinematografic: maiestuos până la opulenţă, îndrăzneţ până la limita trufiei, strălucitor până la sfidare. Îi înţeleg excesele şi i le admir. Iar, acolo unde majoritatea vede un defect (faptul că „te întristează, dar nu-ţi zdrobeşte inima”, ca să parafrazez nişte critici de pe rotten), eu văd necesar un mic efort de lectură în plus: miezul dramei rămâne ascuns în învelişu-i „superficial” atâta vreme cât nu conştientizăm că facem parte noi înşine din aceeaşi lume care a condamnat-o pe Anna Karenina.

Sunt enorm de multe de spus despre AK. Dar deja m-am întins. Nu mai spun decât atât: vedeţi-l. De preferat, pe ecran mare.

nota_9Notă: 9

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult