Annabelle – Dolly, dolly, can’t you see, sometimes your moves just hypnotize me

Annabelle – Dolly, dolly, can’t you see, sometimes your moves just hypnotize me

E verificat: fixează cu privirea o păpușă, iar ea, în cel mai bun caz, își va ține răsuflarea și ochii deschiși cât poate, ca să ai tu impresia că-i doar un plastic. Dar nu e. Iar ea știe că tu știi, în sinea ta, că nu e, dar încerci să te minți. Apăi, păpușile spirit-uale se bazează pe asta. Ca să-ți facă și să-ți dreagă, precum Annabelle a noastră.

„Sora lui Chucky” (cum probabil a fost deja supranumită, n-are rost să verific), Annabelle și-a luat numele după fata vecinilor, care a luat-o pe căi sataniste și o sfârșește la timp ca să însuflețească mica bestie îmbrăcată ca o fată de pension ieșită la plimbarea de duminică, c-o figură rânjindă de parcă tocmai i-a dat foc guvernantei. Orice-ai zice, e creepy (Chucky a admis că ar putea fi sor-sa, dar în niciun caz nevastă-sa.)

Potențialele victime, un el și o ea, cam insipizi-incolori-indolori, sunt tânăra-frumoasa-familie-cu-viitor-și-care-așteaptă-bebe. Fiindcă legea thrillerului/horrorului prevede că o gravidă n-are voie să umble aiurea fără să fie pusă în pericol, avem un prim episod cu girl nextdoor, întoarsă de la studii sataniste, hotărâtă să le pună în aplicare: un scurt home invasion făinuț („I like your dolls” e bun de viral). Apoi, posedează păpușa, așa cum și satanailu’ o posedă pe ea și ține-te de ghidușii (clasice). Dar către cine se îndreaptă mârșavele pofte ale entității? Exact. Anny se joacă mai întâi cu mammy, dar planurile ei vizează prospătura din cărucior. Or, aici, mami îi zice go haunt yourself.

Din păcate, Mia (ca să vezi că pe actriță o cheamă tot Annabelle, Wallis), mămicuța blondulin-senină, n-are prea multe șanse să-și arate disperarea maternă: e atât de pasivă în ce face, că te aștepți să devină adepta cultului, iar rolul de salvator să-i revină soțului (apoi, ca să se termine bine, el, murind de gât cu azazelu’, îi trimite e-mail-uri de pe @dothell, iar ea se scutură de cel rău și devine văduvă neconsolată, dar cu plodu’ teafăr). Dar nu. Faptul că se miorlăie pe lângă soț (vai, l-am văzut, mă crez’ nebună?!) și că se apucă să caute nuș ce prin bulșituri de grimoare cu vrăj(el)i (atâââât de clișeu, ca și preotul care și-o încasează), totul e zero pe partea dramatică. Firește, finalul încearcă să reabiliteze – jalnic de abrupt – funcția maternă printr-o scenă, faină vizual, dar făr’de suspans. Totul se sfârșește cumplit de dezamăgitor: nicio victimă de care să-ți pese cu adevărat: wtf was that?

Într-un horror, toate creepy și frumoase până la hai să facem ceva ce nu s-a mai făcut, măcar pe o porțiune. Un horror e bun atunci când spui wtf is going on în timp ce încerci să-ți domolești bătăile inimii. The Conjuring, al cărui prequel se vrea Annabelle, a fost ceva decent de îndrăzneț. Annabelle nu face decât să sufoce orice urmă de originalitate: e un Chucky la feminin, doar că-i lipsește umorul și se ia mult prea în serios, în timp ce se scufundă încet, dar sigur, sub clișee. Bătălia și miza principale sunt slăbuțe, iar firul narativ, mult prea prudent – ca să nu obosească mințile neprihănite. Hai să-i zicem marketing pe față.

Pe de altă parte, conștienți de lipsa de originalitate, makerii (sau păpușarii, să le zicem așa) au zis să ne încânte nivelurile basic. Să ne sperie cum se cuvine, adică. Mișcările (văzute/ mai puțin văzute ale) Annabellei sunt gândite filmic în cel mai eficient mod (parcă au făcut sondaje pe tema asta). Iar, secvența cu liftul care se tot oprește la același etaj (adică la subsol, unde-i baubau): câți nu avem coșmaruri cu așa ceva?

Annabelle a fost proiectat sâmbătă, 4 octombrie, în cea de-a patra zi a lui Dracula Film: Horror & Fantasy Festival. Din lipsă de spațiu, despre scurt-metrajele românești proiectate în aceeași zi, vorbim mâine. (Vă spun doar că au reprezentat o surpriză plăcută.)

nota_6.jpg Notă: 6

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult