Ant-Man (2015) – Supererouleț, cam delicat și nătăfleț

Ant-Man (2015) – Supererouleț, cam delicat și nătăfleț

Înainte să îmbrace costumul care-l reduce drastic în dimensiuni și-i crește forța fizică invers proporțional, Scott e un fost pușcăriaș, închis pe motiv că, angajat la o megacorporație, n-a mai suportat nedreptate și a spart niște conturi ca să dea la săraci – adică, mai pe englezește, a fost un Robin Hood. E, cum s-ar spune, deja un erou, deși, ciudat, lumea nu-l percepe ca atare. Nevasta s-a recombinat cu un vajnic om al legii, Paxton (Bobby Cannavale), care știe cum să pună piciorul în prag când Scott apare să-și vadă fetița (e ziua ei de naștere, dată obligatorie pentru orice părinte repudiat să revină și să fie respins în zeci de filme din ultima perioadă). Ce să facă, ce să facă bietul? O nouă spargere la un barosan (de data asta pe alte considerente decât altruiste, ceea ce iar ne nedumirește) ar putea fi soluția. Treaba nu iese, iar eroul nostru se trezește cu o ofertă: înfundă din nou gherla sau salvează omenirea. Cel care îi pune pitch-ul în față, dr. Pym (Michael Douglas), îi mai bate un apropo, crucial: s-o facă măcar de dragul fetiței. Care tată ar putea rezista la așa ceva? (Deci, cumva, Pym o dă pe șantaj, având în vedere că știe condițiile în care Scott a ajuns la mitica. Nu-i frumos.)

Scott acceptă job-ul de Ant-Man, care presupune să fure din nou, de data asta for the greater good (sintagma are cu siguranță ecou în mintea scenaristului Edgar Wright, fiindcă apare într-unul dintre filmele sale, comedie de acțiune absolută, Hot Fuzz). Obiectul furtului: un alt costum, presupus a fi la fel de nasty, confecționat de fostul asistent al lui Pym, Darren Cross, om de știință ceva mai realist (= lipsit de scrupule), fiindcă vrea să vândă tehnologia unor ticăloși. „Ar fi un haos”, vine Pym cu replica gravă. Printre avantajele costumelor miniaturale (care, odată îmbrăcate, reduc purtătorul la dimensiunile unei furnici) este, evident, faptul că posesorul lor nu poate fi depistat de camerele de luat vederi, implantate te miri unde (adică, pe bune, nu poți nici să te scarpini în locul unde te gâdilă, pe sub sacou, teaca de la pistol, că în secunda următoare ai pe urme potera sau whatever).

Un training este primordial, astfel că Scott, înainte de marea misiune, tre să învețe cum să controleze vreo câteva specii de furnici (aliați indispensabili, după cum veți vedea) și să devină o variantă îmbunătățită, chiar și la nivel miniatural, a propriei persoane, fizic vorbind: în acest caz, va fi inițiat în niște marțiale de fiica doctorului, care, iar clișeu, nu crede în potențialul eroului. Prima parte a antrenamentului (cea care implică micile, disciplinatele necuvântătoare) este de departe mult mai amuzant decât orele de karate, în care tipesa îl face KO doar că poate. Veți vedea că mititelele sunt capabile de sentimente (nu prea mult, să n-o dea în fairy) și se pot evidenția individual, ca să-și merite nu numai un număr, dar și un nume, cum e cazul furnicoiului zburător Anthony.

În ciuda unei demarări mai degrabă nereușite (vezi premisele, first), scenariul se redresează imediat, ajungând să arate foarte corect, ăsta e termenul: corect. Toate personajele, principale, secundare, își au porția, măsurată la milimetru, ca să dea un anumit echilibru, iar acțiunea e construită cu aceeași grijă, cu toate gradațiile la locul lor, cu un climax bine gândit, frumos pus în pagină (cumva și simbolic).

În ce privește acțiunea, marea diferență față de recentele producții Marvel e că bătălia se dă la o scară modestă, fără metropole făcute zob: nimic apocaliptic, nimic care să tindă spre dark. E foarte family friendly, ca să știți. Mai mult, peripețiile și confruntarea spuzesc de umor – calitatea principală a filmului și, din păcate, și marea lui slăbiciune, fiindcă da, umorul este unul inteligent, dar atâta se abuzează de el, că frizează parodia. Firește, când auzi că o gânganie salvează lumea, oricum te trece măcar un zâmbet, însă un film cu supereroi presupune ceva zbucium, ceva retorică gravă a încleștărilor, a frământărilor interioare. Ant-Man e creat mai mult să râzi de el decât să-ți impună respect. Nu-l ajută nici datele fizice, nici caracterul, nici backstory-ul. E rezidentul unei lumi cute, la nivel micro, ca și la cel macroscopic. Filmul se lasă pradă fascinației diminutivului, iar aventura la firul ierbii este, într-adevăr un spectacol superb, dar o fi suficient?

Pe lângă umor, și direct legat de acesta, unul dintre punctele forte sunt personajele secundare – de departe mai reușite. În primul rând Michael Peña, care când apare, deja știi că iese cu haz maxim. Foarte mișto scenele retrospective (inspirate din Ocean’s și filmele lui Guy Ritchie) în care se adună informații despre posibile lovituri.

În caz că băieții pregătesc vreun sequel, tre să schimbe ceva, altfel Omul-furnică n-o să facă mulți purici. Dacă vor să-l strecoare în vreun Avengers, e OK – îl văd ca pe un side-kick cu potențial.

(P.S. Dacă mai văd erou negativ plecând la finalul filmului cu elicopterul de pe acoperișul zgârie-norului, încep să depunctez drastic.)

Notă: 8

nota_8.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult