Astérix: Le domaine des dieux (2014) – După blocuri suntem noi, galii

Astérix: Le domaine des dieux (2014) – După blocuri suntem noi, galii

Deși-s aproape sexagenari, pare că -icșii nu și-au pierdut din farmec. S-au adaptat, dar au rămas cumva și la fel: cam în aceeași zonă, distinctă, a umorului, rezistând în fața unui dușman mai perfid ca Cezar: americăneala.

Filmul începe cu un Iulius căruia i-a mai venit o idee de cum să-i subjuge pe ultimii gali liberi, situați în veselul sătuc Armorique, unde nu e bine să-ți arăți mecla dacă n-are măcar o mustață pe oală. Și anume, apelând la șiretenie vicleană: să construiască în jurul habitatului sălbaticilor un cartier rezidențial roman, „Domeniul zeilor”. Mai cu forța, mai cu publicitatea, tre relocați acolo civili romani.

Zis și făcut. Primul pas: să radă pădurile. Bucuroși cum numai ei și copiii de țigani pot fi, galezi se pun pe joacă: romanii smulg un copac, ei plantează la loc doi (cu ghinde magice, hehe). Apare o problemă: dacă se continuă așa, sclavii romanilor vor muri epuizați. Ceea ce îi determină pe naivii, generoșii compatrioți ai lui Astérix să le dea acestora poțiune magică, să aibă puterea de a evada. Numai că sclavii gândesc logic și consideră că-i mai bine pentru ei să construiască blocurile – și o fac in no time, că acum sunt forțoși.

Un subplot îi prezintă pe Petimimus și ai săi (mamă, copil), the average family. Petimimus e un meseriaș modest, nevasta vrea să-și depășească condiția, iar ăla micu’, Apeldjus, e ocupat să se joace („violent”) de-a Hercule & restul, cu păpușele care trimit la supereroi, transformerși & stuff. Peripețiile (în parte, birocratice) prin care trec ăștia sunt exemplare, iar întâlnirea mucosului cu uriașul Obélix e delicioasă: Apeldjus crede că burtosul e însuși Hercule, iar acesta zice gen „Hercule? Never heard of her.”

Subploturile, destule, sunt stăpânite excelent, ca și întreaga construcție. „Diabolicul” plan al cezarului înaintează pas cu pas, înrobindu-i subtil pe gali, care se învață la economia de piață (a se citi „speculă”) și la trai „civilizat”. Asta nu înseamnă că „războiul” nu presupune și vestitele bumbăceli cu care ne-am obișnuit: Obélix își păstrează în continuare titlul de posesor al celui mai redutabil uppercut din istoria cinematografiei.

Tema, actuală, „ecologică” și legată de boom-ul cartierelor rezidențiale, e binevenită: satira la adresa exceselor e străvezie. O altă țintă e actualul raport angajator-angajat: în film, sclavii și soldații sunt foarte sensibili și n-ai voie să te porți sau să le zici ceva urât. Iar sângeroasa arenă romană se transformă într-o arenă de wrestling, cu gladiatori atinși mai mult de plictiseală decât de arme.

Muzica anilor 60 (ca de vacanță) e o alegere fericită pentru bucata cu viața în provincie. Merge cu umorul light, cu entuziasmul naiv și snob al colonizatorilor. În rest, un filmuleț tonic, grozav de distractiv, și o plăcere pentru fani. Și: e bine că mai ajunge câte o producție comercială franceză – bună – pe la noi, măcar așa, pentru limbă și cultură, că cică eram francofoni.

Ce să mai zic? Venit. Văzut. Plăcut.

Notă: 8

nota_8.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult