Bajrangi bhaijaan (2015) – Iei, nu iei bacu’, filmul indian același gust are

Adică, îți place sau nu. Take it or leave it. Dacă accepți, înseamnă că ești deja avertizat că trebuie să-ți lași la intrare simțul critic și cel al ridicolului, să te înarmezi cu cea mai bine blindată suspension of disbelief, să-ți resetezi mintea și sufletul la stadiul infantil.

Al doilea film bollywoodian văzut în ultima vreme (după English Vinglish), Bajrangi e, așa cum mă și așteptam, un update la softul de manipulare emoțională marca BW. Personajul principal, Pawan, un adorator fervent al zeului-maimuță Bajrangi (ceea ce-l „obligă” să se închine la fiecare maimuță văzută), el însuși un bufon cu atribute simiești, un ușor sărac-cu-duhul (a picat bacu’ sau ceva asemănător de 10 ori), dar cu suflet mare-mare și foarte cinstit, e îndrăgostit de isteața fată a unui bogătan, iar, dacă și ea e îndrăgostită de el, e clar că însuși bogătanul e piedică în calea fericirii lor. Pawan trebuie să-i demonstreze viitorului socru că e capabil – condiția e să-și cumpere casa lui. Habar n-ai cum vrea să facă asta, fiindcă nu pare să aibă un job altul în afară de a-și plimba domnița prin târg, în plus, adorarea (la modul bigot, dar haios) a zeului îi mănâncă și ea din timp. Viața lui se schimbă „radical” în momentul în care îi apare în cale un dopuleț de fetiță, mută, dar cu ochișori mai mult decât grăitori, pe care, întocmai ca Chaplin în The Kid se vede obligat s-o adopte până îi găsește părinții: sunt multe pasaje care amintesc de celebrul film mut, iar muțenia micuței lasă loc uneori unei pantomime delicioase. Nu va trece mult timp până când Pawan și tatăl iubitei (hinduist înrăit) vor afla că gâgâlicea e neam de dușmani, adică e musulmancă: mai mult, nici măcar nu e din India, ci din Pakistan, marele inamic. Aici e încercarea lui Pawan, care, evident, nu e niciun spoiler, va decide să înfrunte orice primejdie pentru a o duce pe Munni la mama ei.

Încercările sunt, pe alocuri, dramatice (mai ales în climax), dar întotdeauna subîntinse de umor. Fiindcă mesajul – toleranța interreligioasă, pace între frați – e clar, din păcate, umorul ajunge să-l atenueaze (neintenționat). Din fericire, fetiței i se rezervă destul în ce privește acțiunea, ca să nu fie doar o simplă marionetă: ea copilărește în legea și muțenia ei, face pozne, se bucură, suferă, speră. Dacă privești din alt punct de vedere, manipulare acerbă: cum apare, cum înmoaie inimi, pe ecran și în sală. Dintre fazele mai subtile (preferata mea) e când ghidușa îl gâdilă pe unul care sforăie la tălpi, ca să-l facă să se întoarcă pe-o parte. Dintre cele mai puțin subtile, cum salvează un ied și astfel pierde trenul în care se află mama ei. Și, cum dispare trenul în întuneric, cu cadrul ultimului vagon efectiv topindu-se în ceață (îi poți urmări linia laturii mici descrescând): mare măiestrie.

Meșteșugul e omniprezent: festivalul închinat zeului-maimuță (unde Pawan/ Salman Khan cântă și dansează ca odinioară) e o explozie de culoare, o filmare și un montaj impresionante, slo-mo-urile „dramatice” și set-up-ul cu valoare simbolică (fetița, îmbrăcată în roșu, alergând pe lângă sârma ghimpată), montajul paralel cu acțiuni oximoronice (durere/ fericire), toate astea arată că makerii sunt ultraprofi. Imitație perfectă, kitsch suprem. Baclavaua de pe fundul cutiei, aia, cea mai zemoasă.

Făcând abstracție de unele glume pe care poate doar indienii le înțeleg, de situații neverosimile și coincidențe supărătoare, scenariul, o șaorma-cu-de-toate (inclusiv cu cafteală și transdeghizări), e lipsit de cusururi semnificative: acolo unde pare să se poticnească, vezi, mai încolo, că e doar o fandare, o figură de dans. Doar că totul e prea mult, mult prea mult.

Pentru fanii Bollywood, probabil, un film satisfăcător. Pentru ceilalți, un exercițiu interesant în a vedea diferite mecanisme acolo unde ar trebui să fie ascunse și a intui altele acolo unde ar trebui să fie evidente. E o altă lume. 

Dacă te lași dus de nas, o să râzi și o să plângi de nu mai știi de tine. 

Nu în ultimul rând, film cu mesaj „mare”: toleranță politică, religioasă, prietenie (în autobuz toți vorbesc de parcă ar fi vecini), pace, iubire de semeni. Pawan și Munni/ Shahida fac împreună o ambasadă a marilor valori.

Notă: 7