Batman v Superman: Dawn of Justice (2016) 3D – Viața e un meci la categoria nu prea

Batman v Superman: Dawn of Justice (2016) 3D – Viața e un meci la categoria nu prea

Baty și Supa sunt băieți(i) buni. Să-i asmuți unul asupra celuilalt e faptă câinească. Perfidă cu „p” mare. Dar, dacă-i conflict (mai ales de așa anvergură), sunt și spectatori. Eu țin cu spectatorii. Cam tot timpul.

Sincer, mie, toată treaba-mi suna gen ce să mai scoatem ca să fie show, cu ce mai mulțumim fanu’. Iar acel „v(s)” din titlu îmi dă(dea) cu urticarie, fi’ncă am avut experiența unor vs.-uri dezastruoase (să menționez doar seria Alien vs. Predator). Doar că Zack Snyder (regizorul lui BvS) îi are în vedere și pe ăștia ca mine. Și, știind că, cel puțin în materie de Batman, trilogia lui Nolan este pentru noi standardul, a încercat complexități și abisalități. Abisalitățile i-au ieșit p-aproape, complexitățile, însă, nu prea.

Înainte să intru în subiect, să lămurim o chestie. Ce-aveți, oameni buni, cu ideea de Ben Affleck pe post de Batman? Care dintre actorii care l-au pus în scenă pe the big B și-a dat suma tuturor talentelor? Părerea mea: dacă vrei joc șmecher în astfel de producții, te uiți la villain-i, la de-alde Joker (da, sunteți de acord că Heath Ledger e de neegalat). Sigur, se poate întâmpla, la mustață, un B mai bun decât un alt B (și că sunt doar câțiva actori care pot îmbrăca respectivul costum), dar e evident că pierzi tot farmecul filmului dacă nu te uiți acolo unde trebuie. Iar Aflleck e un Batman OK.

La început, mor părinții lui Bruce cum n-au mai murit până acum: foarte frumos, montaj în juxtapunere cu peștera liliecilor unde se întâmplă convertirea, cu slo-mo-uri sfâșietoare, cu simbolisme legate de cădere (v. discuțiile cu Alfred din filmele anterioare, „why do we fall, sir?”, din B Begins etc.). Apoi, „în zilele noastre”, apare Superman cu codița după el (Zod și ai lui), de se întâmplă ravagii: se făcu praf corporația lui Bruce, printre altele. Deci, cumva, BvS este un sequel la Man of Steel: Lois e Lois, mama lui Clark e mama lui Clark și va fi răpită (!), tatăl lui e tatăl lui (Kevin Costner) și, deși pe lumea de dincolo, are ceva de spus poetic de simplu și înălțător.

B se consideră deja bătrân („sunt mai bătrân decât tata când a murit”) și, printre frustrări spuse („criminalii sunt ca buruienile”, te lupți în zadar cu ei) sau nespuse (iar n-are o mândruță lângă el), s-a strecurat și niște ură pe ăsta de-a venit să le arate care-i mersu’. Și ajunge să vrea să-l scoată de pe tușă definitiv, ceea ce înseamnă o transgresare a propriului cod moral, trecând de la ceea ce batmanologii consideră a fi dimensiunea deontologică a lui la cea utilitariană: omori pe unul ca să salvezi mai mulți. Nu mă derutează asta, în schimb, e cam aiurea că la baza conflictului stau neînțelegerea, dezinformarea și informarea parțială.

Între timp, Sup s-a specializat pe salvări de sinistrați, iar Bat pe infractori de o anumită categorie, pe care îi și marchează cu semnul lui, fapt pe care Sup îl consideră cam de prost gust. Așa că, la un drum de seară, juvetele de tobă îi spune celui de inimă neagră s-o lase mai moale, să stingă logo-ul ăla de pe cer, că nu-i ceru’ mă-sii și că e timpul să cam închidă dugheana. Fază la care Bat devine furibund și așteaptă momentul când o să-i spună ba p-a mă-tii. Se antrenează (da, cu circuite, implicând deja clasica anvelopă de camion) și pregătește capcane (stând de vorbă cu Alfred, își amintește că strămoșii lui stabiliți în America erau vânători).

Conflictul lui Superman cu, pe de o parte, oamenii, pe de altă parte, Batman nu constă atât în interpretarea (greșită sau nu) a acțiunilor acestuia, cât în niște circumstanțe nefericite și confuzie: superoului i se pun în cârcă niște morți. Desigur, poate că și-a vârât coada Lex Luthor, dar, așa, accentul se deplasează, iar conflictul își pierde din consistență. Tot restul, confruntarea la nivel ideatic (B: „poate că părinții tăi ți-au spus că existența ta are un sens, dar eu de la ai mei am învățat că lumea are sens doar dacă o silești să aibă” etc.) plutește pe deasupra. Ce diferență față de trilogia lui Nolan…

În plus, la Nolan, fiecare personaj secundar are o evoluție, e stors la maximum potențialul din fiecare, toți învață ceva. Aici, o avem pe Diana Prince/ Wonder Woman, al cărei rol în toată treaba, în ciuda unei reale energii, atunci când se implică mai ales fizic, lasă mult de dorit: acolo unde se încearcă nuanțe, tipa aduce cu Catwoman din Dark Knight Rises (e și ea hoață), bine că Batman îi spune că „am mai cunoscut femei ca tine”, altfel, fără autoironia asta, faza ar fi lăsat un gust amar… Chiar și Faora-Ul, din echipa lui Zod din 2013, e un personaj mai elaborat decât WW. Ultima parte din BvS tinde spre Avengers, cu o certă amprentă din Alien 4. Ceea ce mi se pare mai degrabă o lipsă de inspirație.

Luthor putea fi, la rândul său, dezvoltat mai amplu: există mici tușe interesante, precum raportarea la (din nou) tatăl mort, la moștenirea pe care o respectă cu excepția unui singur amănunt, terifiant, de altfel: a întors cu susul în jos un tablou reprezentând Apocalipsa: „diavolii nu vin de jos, ci de sus”, un joc care trimite, în ultimă instanță la „cele de sus sunt asemenea celor de jos”, al lui Hermes Trismegistul. Altfel, Jesse Eisenberg e bun în rolul lui și așteptăm să-l revedem. (Că da, e clar că va fi un sequel.)

Luați separat, evitând momentele face-to-face, Batman și Superman au suficiente dileme și momente de renunțare/ răzvrătire care, izolate, sună bine. Scenariștii și Snyder dau dovadă că stăpânesc mitologia din jurul kryptonitului.

După cum știm, Superman s-a născut dintr-o lectură superficială a lui Nietzsche cu Übermensch-ul său: imediat după venirea la putere a lui Hitler, în 33, americanii au născocit un personaj, pe atunci, detestabil, pe care l-au numit Superman. După câțiva ani, l-au transformat într-un Cristos (și, mbine, un pic din Moise, v. cum ajunge el la părinții adoptivi). Trec peste informațiile (foarte multe) ascunse în spatele numelor și acțiunilor din trecutul îndepărtat, dar există destule clue-uri chiar și în Man of Steel (într-un cadru din biserică, în spatele lui Clark, se află un vitraliu cu Isus, Superman căzând din navă face figura Crucificatului etc.). În BvS, sunt câteva momente, mai ales spre final, cu adevărat superbe în acest sens: avem ceva care aduce cu o Coborâre de pe cruce barocă, cu rana făcută de lancea soldatului, cu mormântul gol. Snyder știe să încânte cu simboluri vizuale. Iar combinația cu Hans Zimmer la coloana sonoră e magnifică. Haunting.

Din păcate, mai puțin bântuitoare sunt dialogurile: cele câteva punchlines nu se compară cu cele din trilogia nolanescă (oh, acel „I am dog chasing cars”, ce lovitură, câtă revelație cuprinde line-ul ăsta!).

Scenele de cafteală sunt, și ele, mai degrabă forgettable, chiar dacă au un plus de violență: nu prea sunt lucruri care să te wow, precum capacele de canal care sar sub presiunea aburului combinat cu gazul halucinogen din Batman Begins.

Se putea mult mai bine. Dar și mult mai rău.

Notă: 6.5

nota_6.5.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult