Battleship – Le-a dat-o la tot cartieru’ general!

Dacă ar fi scos crap&bullshitu cu gagicăreala şi alte fabule netrebuincioase, ar fi fost un action war movie pe cinste, exact pe targetul de golănaşi care bat mai mult mingea de baschet decât tastele şi se visează în uniforma de US navy.

Dar, cum la şcoală mai faci şi materii care nu-ţi plac, doar ca să aibă toţi profii un salariu, tot aşa şi aici, tre să înghiţi ceva poliloghie până să ajungi la miez. Who gives a damn că alienşii ăia sunt din galaxia cutare?! Că noi le trimiserăm scrisorică prin satelit, iar ei, analfabeţii, au crezut că-s invitaţi? Sau că meseriaşu’ care le dă daună vrea să se căsătorească cu fata amiralului Shane, un Liam Neeson c-o pojghiţă de calm cojindu-se pe alocuri la auzul unei astfel de obrăznicii?

Ce e principal de principal e bubuiala cu cotropitorii şi, cel mult, aşa, motivaţional, s-o auzi pe Rihanna spunând „bum” când împrăştie creieri de alienşi pe valuri. Dar să nu deschidă gura mai mult. (Fiindcă nu tre să ai studii de actorie ca să-ţi dai seama că mulatra barbadiană joacă precum ciubota prinsă-n smoală. Şi când dă replica, de obicei e singură în cadru, deci e clar că a curs ceva peliculă până au scos tot ce se putea din ea.)

Iarăşi, n-are nicio importanţă că războinicii din înalturi se înghesuie toţi p-o navă – cartierul general – şi aşteaptă să fie spulberaţi de crucişător. (Asta, după ce primul contact e un 11 septembrie la scară mondială.) Dar ce ştim noi despre cum gândesc lighioanele?

Chestia că uneori se întâmplă să nu ştim nici ce gândeşte seamănu’. Amuzant e momentul de „rătăcire”, de renunţare la luptă al eroului (trebuia bifat, că aşa scrie în manual). Nu te previne cu nimic, te bagă direct în el şi noroc că durează doar vreo 7-8 secunde: „captain, you can do it”, „no, I can’t”, „yes, you can”, „OK, i can”.

Greşeala pe care o fac mulţi scenarişti când se apucă de închipuit invazii (a se vedea şi Battle: Los Angeles de anul trecut) e că se gândesc doar la noi, nu şi la ei. Antagonistul trebuie să fie cel puţin la fel de şmecher ca protagonistul. Or, e cam greu să-l faci viu pe un alien amărât din câteva vorbe.

Ce pot să zic e că, pe lângă scenariul gen soldatul anonim căzut la datorie, dialogurile şi reacţiile, cu timide excepţii, oligofrene (şi care se cam reduc la „what is that?” şi „oh, shit”), filmul are ceva personalitate, dată nu de filmarea natur (prea mult pe bucăţi şi planuri apropiate), ci de zona cu efectele speciale, montajul alert susţinut de muzică şi, nu în ultimul rând, un fel de fanatism eroic (e pleonasm?) care dă un iz epopeic întregului acţiunii. Până la urmă, bătălia pe ape are un ceva impresionant. De asemenea, şi dârzenia lupilor de mare. Personajul principal, interpretat destul de convingător de Taylor Kitsch, ar putea găsi un uşor ecou în minţile adolescenţilor mai belicoşi.

Sfatul meu: dacă vreţi să-l vedeţi, ar fi bine să vă puneţi nişte căşti pe/ în urechi. N-o să pierdeţi nimic, fiindcă zgomotul e suficient de puternic.

Notă: 6.5 (e cumva pe target, adică pe cei care au camera plină de soldăţei, tănculeţe şi avionaşe – şi sunt mulţi)