ben-hur-poster.jpg Așa va păți și regizorul/ producătorul Timur Bekmambetov, dacă o să mai accepte comenzi din astea – mai pe românește, dacă o să se mai prostitueze. Mult iubit în Rusia (pe bună dreptate, măcar pentru Ronduri), i-a reușit și la HW cu Wanted (unul dintre cel mai bune thrillere din ultimul deceniu), apoi a scrântit-o cu Abraham Lincoln: Vampire Hunter. Nu însă atât de rău pe cât a comis-o cu ăsta de față... 

Ca și voi, aș vrea să știu la ce aghiuță le-a trebuit un nou Ben-Hur, când era clar că cel din 59 (cocoșat de oscaruri) va fi pentru vecie nec plus ultra, că pe nimeni n-o să țină balamalele în zilele noastre etc. Sau: dacă tot l-au pus pe Bekmambetov să-l regizeze, de ce nu i-au lăsat mână liberă, să facă ceva, dacă nu epic, măcar distractiv, nu neapărat un film de autor, dar să se vadă cât de cât că-i film făcut de el. Din toată chestia, un singur detaliu e al lui cu adevărat: la cursa de care, un arab, în loc să se adăpostească din calea celorlalți, zice, ah, coiful meu și se duce după el. Singurul moment de umor, chiar dacă (pare) involuntar – semnătura lui Timur. În rest, bătăliciunea pe mare (când eroul nostru-i pe galere), bătăliciuni romani cu icși inamici ar putea fi, cel mult, considerate ca aparținând vreunui netalentat discipol al lui George Miller. Păi, ce faine, cât de speciale, erau scenele de luptă din Nocinoi dozor și Dnevnoi dozor... Tehnica reprezentării trecerii timpului și a spațiilor diferite în același cadru nu are farmecul scontat – pare o găselniță facilă, o scuză să înghesuie cât mai mult. 

Povestea, sensibil diferită față de cea din 59, e în felul următor. (N-am citit cartea, n-am văzut altă ecranizare în afară de aia, astfel că o să mă raportez la ea.) Iuda Ben-Hur și Messala se iubesc ca frați ce sunt (Messala, roman, a fost adoptat), în vremuri grele pentru Iudeea: romanii vor circ, la propriu, și cară pietre din cimitir ca să-l construiască, la tot pasul se întâmplă zeloți care se țin de terorisme, colac peste pupăză a apărut și unu’ care zice că să-ți iubești dușmanul. Între timp, Messala vitejește pe meleaguri străine, se întoarce ditai ofițerul și mâna dreaptă a lui Pilat, gata să facă ordine. Iuda, însurat cu Esther, fosta lui sclavă, tocmai are grijă de un tânăr zelot rănit, care, little bastard, comite atentat, astfel că toată familia e condamnată: Ben e trimis pe galere, unde dă la vâsle cinci ani, iar mama și sora au dispărut fără urmă. Întors, via triburi arabe crescătoare de cai, la Ierusalim, Ben vrea răzbunare. Ilderim, arabul care l-a adăpostit, e decis să-l ajute. (Ca să fim răutăcioși, că se merită în cazul de față: zelotul care a provocat toată drama dispare ca măgaru-n ceață, îl mai vedem prin mulțime o dată – wtf, ppl!...) 

Față de scenariul din 59, cel din 2016 are un singur lucru bun: o situație de la început și una din final puse în oglindă. E drept, ceva care susține o idee, însă pentru asta au stricat tot restul. Cea mai nașpa chestie e relația cu Esther, poezie curată în Ben-Hur-ul lui William Wyler: iubire interzisă, moment de reîntâlnire/ recunoaștere care-ți dă frisoane etc. A doua e relația cu familia. Nu intru în detalii ca să nu spoilerez. Accentul pus pe prietenie/ trădare în detrimentul valorilor familiale (Ben-Hur fiind, ca și Gone with the Wind și Birth of a Nation, centrat pe familia lovită de vicisitudinele istoriei) aproape că îți dă o cu totul altă poveste. Astfel că multe lucruri rămase din vechiul plot plutesc indecis – ar fi putut dispărea. Felicitări că au scos partea cu Ben adoptat de generalul Arrius. Puteau fi (mult) mai nemiloși. 

Niște substanță există, presărată haotic: faza cu pietrele din cimitir luate pentru construirea arenei putea fi exploatată mult mai bine. Apoi, toată discuția cu supușii Romei, nărăviți la circ, iarăși, o idee importantă, merita susținere. Momentele cu Isus ar fi trebuit să aibă o anumită aură – mnici vorbă. În 59, lui Isus nu i se vedea niciodată fața, îl vedeau doar „cei aleși”, inclusiv Ben-Hur, căruia îi dă o cană de apă – o subtilitate de ordin iconografic (în una din posibilele interpretări: „crede și nu cerceta”, crede-i pe cei care au văzut și au transmis mai departe), la fel cum există o problematizare, tot legat de apariție/ reprezentare/ viziune, în cazul bolii/ morții (lepra). Avem în 2016 ceva subtil? La un moment dat, întors din război, Messala o curtează pe soră-sa vitregă: Și, ia zi, nu te-ai măritat? La care Tirza: Pe voi nu v-au învățat la armată subtilitatea? 

Asta ar putea sta ca un motto ironic pentru întregul film. Mai ales în cazul dialogurilor, cu mici excepții, dintre cele mai insipide din ultima vreme. Cel mai chinuit e, normal, Morgan Freeman (și narator), căruia i se pun în gură niște banalități de-l ustură limba. (Dar cred că freza cu dreadlocks îl supără chiar mai tare – o fi jucat ceva pe pedepse...) 

Nimeni nu se aștepta ca Jack Huston (Ben-Hur) să aibă charisma lui Charlton Heston, dar totuși, să fi fost cât de cât memorabil... Abia în două, trei momente dacă reușește să inspire ceva. În schimb, Toby Kebbell (Messala) a fost ales, cred, în bătaie de joc, sau din cine știe ce rațiuni oculte. Kebbell (simpaticul/ infamul aurolac Johnny Quid din RockNRolla al lui Guy Ritchie), cu accentul lui englezesc, nu avea ce să caute într-un film de epocă „serios”. 

Ridic nota pentru: cursa de care (orice ar zice oricine, aia e o bucată de acțiune pe cinste) și pentru finalul cu ceva emoție (cruci, furtună, miracole, ploaia care purifică etc.). Iarăși, o mică amprentă a unui artist. Din păcate, nu e suficient. 

Îl așteptăm pe Bekmambetov să-și spele păcatele cu Wanted 2. (Și poate se întâmplă un miracol și face și partea a treia a Rondurilor.) 

Aleluia! 

Notă: 5.5

nota_55.jpg


We know both the art of matching people and the science of technology.

Staffing done right: +250 tech specialists and a 95% retention rate. See our current job openings!

Scris de Stefan | Thursday, 18.08.2016 17:19 Cronica de film

National Cinematografic