Big Eyes – Nu da ochii peste cap

Big Eyes – Nu da ochii peste cap

Avem aici povestea (adevărată) a pictoriței Margaret Keane, despre ale cărei portrete de copii cu ochi supradimensionați și triști s-a crezut mult timp că sunt pictate de soțul ei. O poveste dragă lui Burton, având în vedere că acesta are în colecția sa de artă niște ochi din ăștia, plus că i-a comandat artistei un portret al iubitei lui, Lisa Marie (da, frumusețea aia de mămică a lui Ichabod Crane din Sleepy Hollow și Vampirela din Ed Wood).

Într-o epocă în care femeile nu prea aveau alte alternative în afară de a sta la cratiță și a schimba scutece, Margaret (Amy Adams) își ia fetița și fuge de soțul ei abuziv, singura ei speranță de supraviețuire fiind talentul. Ajunge să facă portrete pe 1 dolar bucata, moment în care apare șarmantul Walter Keane (Christoph Waltz), „pictor de duminică”, cum se recomandă (firește, cu amărăciunea artistului neînțeles și care nu poate răzbate din cauza cabalei criticilor și galeriștilor snobi). Doar că, din nefericire, singurul lui talent e cel de afacerist. E interesant cum se ajunge de la o situație cumva pozitivă (îmi pun semnătura mea pe tablouri ca să le putem vinde, fiindcă tu, ca femeie, nu vei reuși) la o adevărată dramă. Margaret simte că și-a vândut sufletul, iar secretul (ținut timp de 10 ani) o apasă teribil – nici măcar fiica ei nu trebuie să știe adevărul.

Povestea, transpusă în culori suprasaturate și cu focalizare dreamy (à la anii 60), în peisaje care amintesc de filmele lui Hitchcock (ca și personajul lui Margaret, de altfel), e abordată pe același ton ironic-empatic din biopic-ul cu Ed Wood – alt artist cu probleme de adaptare. Burton e de acord că filmele acestuia sunt niște dezastre, așa cum tablourile lui Margaret sunt kitsch-uri. Evitând să intru în interogații apropo de condiția artistului/ a femeii artist (cât la sută e nevoie de recunoașterea publicului/ a elitelor etc.), identitatea lui (cel care creează/ cel care discerne, semnează, expune etc.), mă rezum doar la partea dramatică. Iar aici, evoluția eroinei este exemplară: pendularea de la încredere (în ea, în oameni), naivitate ușor autistă, la angoasă, depresie, și invers, dă naștere unui continuum emoțional complex, nuanțat, distinct. Iar Amy Adams are un joc absolut fantastic. Îl surclasează de departe pe Waltz, al cărui rol, exagerat de manierist (chiar și dacă maniera respectivă se regăsește în producțiile burtoniene), e în schimb cel mai amuzant de până acum.

Pe de altă parte, povestea în sine e subțire (nu se întâmplă mare lucru), și cumva, toată discuția despre artă, deloc senzațională (Woody Allen o face întotdeauna mai bine). Cumva, nu înțelegi care a fost scopul lui Burton – nu e ceea ce te așteptai de la el. E de apreciat că a ieșit (din nou) din zona sa de confort (gothic, dark fantasy), dar putea mai mult.

Dar să nu ne dăm ochii peste cap. Filmulețul (la fel de simpatic și nevinovat ca ăia micii cu ochii cât farfuria) merită văzut.

nota_8.jpg Notă: 8

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult