Big Game – Mare potențial

Big Game – Mare potențial

E vremea ca micul Oskari cel „cu ochii ca cheutoarele de la pufoaică” (cum zic basarabenii), aflat în prag de 13 ani, să devină bărbat. Iar la el acolo, în munții finlandezi, asta înseamnă să stea singur vreo 2 zile în pădure, să vâneze cu arcul ceva gustos și, la o adică, să-i dea explicații ursului ce caută pe tarlaua lui. Și numai ce el arcul o dată încordează, printre copaci, gata să-l trimită pe plaiurile veșnice ale vânătoarei, un Air Force One aterizează. Forțat. Și cu o capsulă avangardă, în care abia respiră ză prezident of dă iunaited steiț.

Ăla micu, pe care io l-am botezat imediat, cu maximă simpatie, „băiatul lui Björk” (deși-s umpic neamuri diferite), meșterește un telefon dintr-o sfoară și două păhărele de iaurt, ca să poată să comunice cu „invadatorul”: „De pe ce planetă ești? Ai gânduri pașnice?”. Bășcălia e cu atât mai mare, cu cât setupu la toată faza arată-ntr-adevăr ca aterizarea mult-așteptaților (de) prin anii 70-80 (cu luminile feerice și muzichia falnică).

Președintele „call me Bill” (Samuel L. Jackson, care cred că nu s-a mai distrat de mult așa) e hăituit de niște răi-răuți, printre care și Hazan, un terorist cu capu’ (și cu unghii lungi, că la el, în Arabia, ar fi și păcat să se folosească solnițe). Așa că aproape-buletinu’ nostru, c-o inimă ingenuu-vitează ce n-ai văzut în ultima vreme, îl ia sub aripa lui protectoare, deși îl face să înțeleagă de la început care-i ecuația: „My forest, my rules. Sit in the back. Welcome to Finland, mr. President.” (Deci, se râde în sală la faze din astea de nu se poate…) Meanwhile, la Pentagon, niște bătrânei grotești urmăresc toată treaba prin sateliții rușilor cu așa o inapetență, că ți se face milă de ei și-ți vine să le pui un meci de fotbal, să se mai învioreze.

La pauză, President și Ranger (!) au indispensabila tacla legată de cum e să fii la putere. Dialogul răsucește în exemple minunate dialectica iluzie/ imagine a puterii – putere a iluziei/ imaginii. Concluzia compatriotului lui moș Crăciun este: a venit timpul să nu mai facem pe durii, ci chiar să fim.

Din păcate (iar aici ajung la ghilimelele din titlu, care reclamă un „dar”), promisiunea a lăsat – cel puțin în ce mă privește – așteptări mai mari. Acțiunea e bunuță, dar scurtuță. Judecând și în funcție de niște indicii din introducere, ipoteza mea e că scenariul a fost mult mai elaborat, dar, așa cum se întâmplă când îți fuge producătorul cu bănuții, echipa s-a strâns la o votcă și și-a zis: băi, mai avem decât atât, ce mai putem filma de banii ăștia? Rezultatul e onorabil, dar, după mine, departe de ce-ar fi trebuit să fie.

Oricum, se simte mâna scenaristului/ regizorului care a făcut minunatul Rare Exports (în care joacă și puștiul) : tușe de grotesc, de primitiv, modul în care recontextualizează/ reinventează clișeele (ce-ți mai plac B-urile, domnu’ Helander!) și supape subversive, ca să se bucure și europeanu’ (printre care și finalul deschis pe-o parte, adicătelea răul nu piere). Și, cum ziceam, umor (mai mult sau mai puțin negru) pe euro-gust.

Nu mai trebuie să vă zic ce chimie fantastică e între Jackson și Onni Tommila: mr. „great vengeance and furious anger” se înclină cu zâmbet în fața micuțului erou. Am o bănuială că l-ar înfia dacă ar putea. (Cum fornăie el a determinare pe năsturelul ăla de nas, pfff…)

Foarte pe scurt despre Big Game: râzi, dar te și distrezi.

Notă: 7

nota_7.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult