Blue Jasmine – Când vorbeşti singur pe stradă, nu vrea lumea să te creadă

Blue Jasmine – Când vorbeşti singur pe stradă, nu vrea lumea să te creadă

Deşi, în momentele alea, eşti cel mai sincer, se spune… Cam aşa şi cu Jasmine când rămâne fără „tic-tac” (adică pilulele alea care încep şi se termină cu „x”). Sau când realitatea e mai puternică decât pastila dizolvată în votcă.

Jasmine (Cate Blanchett) e, de fapt, Jeanette, dar cum un nume cu doi de „t” e prea de ţărancă pitzi de Ohio, şi l-a schimbat. Superb exemplar de high (să mai zicem o dată „high”) class lady, J e genul la care, în metrou, lumea s-ar holba mai tare decât la un extraterestru îmbrăcat cu un tricou pe care scrie „Bin Laden e la noi”. E superfină, face bube pe mâini dacă geanta nu-i Vuitton original şi crize de isterie dacă taiorul nu-i Chanel, ultima colecţie.

Doar că ale vieţii valuri au aruncat-o pe ţărmul sărăciei lucii. După ce, ani de zile, a dus-o în lux. Bărbatul ei, Hal (Alec Baldwin, ca mănuşa pe rol), un şarmant escroc milionar, a dat-o în bară şi au pierdut totul. Fără o leţcaie, Jasmine se întoarce la sora ei vitregă, simpatica Ginger, o amărâtă foarte mulţumită de golănelu’ ei de prietenu-su şi de job-ul de aprozăriţă. Evident, în comparaţie cu modesta provincială, regina în dizgraţie care e Jasmine e de-a dreptul megalomană şi, deşi încearcă să se abţină, mai strâmbă din nas sau se lasă copleşită de nostalgii. Tot filmul e o paralelă între prezent şi trecut – şi pretext pentru a afla ce s-a întâmplat, de fapt.

Delicios şi înduioşător exemplu de fish-out-of-water, Jasmine e hotărâtă, în aşteptarea unor oportunităţi, să se adapteze. Angajată ca recepţioneră la un dentist (pentru a-şi putea plăti cursul de… computere), trebuie să suporte un şef (Michael Stuhlbarg) antipatic şi nesimţit; încearcă s-o facă pe Ginger să aspire la mai mult – chestie din care iese o întreagă poveste secundară, cu dramele ei. În cele din urmă, apare Făt-Frumos (Peter Sarsgaard), pe care e nevoită să-l mintă un pic, un pic. Situaţiile sunt ceva mai sumbre decât ne-a obişnuit Woody Allen, dar umorul e omniprezent. Râzi, deşi ştii că nu prea e de râs – ca la Don Quijote.

Dacă distribuţia e, în general, o capodoperă în sine, ex-elfa Cate Blanchett chiar face rolul vieţii ei. Woody i-a dat pe mână un personaj ameţitor de complex, iar Cate ajunge s-o stăpânească incredibil de frumos atât pe Jasmine din trecut, cea încrezătoare în sine, cât şi pe Jasmine din prezent, fragilă, vulnerabilă, anxioasă. Poţi fi de acord cu ea sau nu, dar e imposibil să nu empatizezi.

Departe de a fi perfect (două situaţii deus ex machina şi prea multe incursiuni în trecut pentru a nu dezvălui şi altceva decât pasivitatea cvasiabsolută a protagonistei), e una dintre cele mai emoţionante şi puternice – în sens uman – pelicule ale lui Woody Allen. Deloc facil, în ciuda binecunoscutei tactici alleniene de a masca drama sub umorul spumos, face parte dintre filmele care îţi plac mai mult după ce le-ai văzut. Şi – aşa cum sper în ceea ce mă priveşte – în timp ce le revezi.

nota_85Notă: 8.5

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult