bridge-of-spies_poster.jpg Deși, în mod normal, n-ai nevoie decât de primul sau de al doilea (frații Coen, socotiți ca un singur autor). Că prea sunt distincți, și pentru gusturi diferite, regizorul și co-scenariștii lui Bridge of Spies. Și, între noi fie vorba, când scriu pentru alții, Coenilor nu le iese întotdeauna (Unbroken ca Unbroken, da’ ce-a fost Gambit?!). 

Nici laie, nici bălaie, nici Spielberg pe de-a-ntregul, nici Coen, BoS transmite din plin emoție și lasă loc de mesaj cu greutate – mai mult explicit decât implicit, dar nu la modul supărător. Coenii au grijă să submineze atât cât trebuie seriozitatea și scorțoșenia cu detalii diversioniste, strecurând propriul mesaj. La nivel de confruntare între personaje, începând cu a doua treime, ar cam fi filmul lor. Dacă am face abstracție de Tom Hanks. Și n-avem cum, fiindcă „salvatorul lui Ryan” e (și) aici mare de nu-l încape ecranul. (După rolul ăsta, poate liniștit să șteargă din CV Captain Phillips.) 

Filmul are la bază fapte reale. Suntem la sfârșitul anilor 50, SUA și URSS paranoizează furibund, Berlinul tocmai e făcut jumi-juma (se pun ultimele blocuri de ciment în Zid). În timp ce copiii rușilor își denunță părinții dacă tușesc în fața portretului tătucăi Stalin, ăia mici ai americanilor învață cum să supraviețuiască bombei atomice (supersimpatică, de o ironie amăruie, faza în care puștiul personajului jucat de Hanks îi explică lui taică-su de ce e nevoie să fie cada mereu plină cu apă). Iar spionii duc viață grea grea grea. În America, Rosenbergii fură executați câțiva ani mai devreme, în URSS e propagandă până la nivel de grădiniță (afișe și povești cu pionieri descoperind vrăjmași ascunși perfid sub trăsăturile cumsecade ale vreunui uncheș). 

În acest context, e prins, nu în vreo acțiune de anvergură, cu victime și scrâșniri de roți, ci în timp ce pictează senin, spionul sovietic Rudolf Abel. Mai devreme, în liniștea apartamentului său, acesta scosese dintr-o monedă falsă un mesaj cifrat (că vorba unei comedioare rusești recente, „spionul fără mesaje cifrate e ca hamburgerul fără coca-cola”). N-o să aflăm niciodată care îi era conținutul, iar asta nu e întâmplător într-un scenariu de Coen Bros. 

Din motive strict propagandistice, americanii fac pe democrații și strigă în gura mare (să-i audă rușii) că Abel va avea un proces cinstit. Din motive la fel de lesne de înțeles, în apărarea spionului e pus un avocat de la asigurări care n-are nicio treabă cu problema respectivă (chestie care ne amintește de situația oarecum similară din foarte underrated-ul The Hudsucker Proxy, unul dintre cele mai faine Coenuri). Acest avocat e James Donovan (Tom Hanks), american până-n rărunchi, iubitor de Constituție, cu vorba mereu la îndemână, cu o soție afectuoasă și copii simpatici și fără număr. După ce acceptă să-l apere pe commie, toată lumea îi sare în cap – pe alocuri, se lasă chiar urât. De-a dreptul impertinent, Donovan va veni chiar cu pretenții să se redeschidă procesul, fiindcă probele sunt viciate. (Asta, în contextul în care până și judecătorul îi spune să stea în banca lui.) 

Cum necum, Donovan reușește să obțină comutarea pedepsei cu moartea în închisoare pe 30 de ani, fapt care stârnește furtună, evident. Între timp, avocatul și taciturnul șpion dezvoltă o relație cu simpatie reciprocă (bine că doar tacită). Abel e și el om, și poate că nu șpionează de plăcere, deși refuză categoric să trădeze și să treacă de partea cealaltă: nu din dragoste pentru seceră și ciocan, ci, așa, din principiu. 

Și uite că se ivește oportunitatea pe care însuși Donovan a prevăzut-o: schimb de spioni făcuți prizonieri de-o parte și de alta a Cortinei de Fier, Abel în schimbul unui pilot de U-2. Complicata logică propagandistică și birocratică îl trimite pe avocat pe post de negociator la Berlin. Din acest moment, frații Coen sunt mult mai în largul lor, injectând cu dărnicie doze de absurd: oficialii RDG-iși și cei sovietici sunt spălați pe creier, paranoici, complexați și acționează întortocheat (amintind de romanele lui Kafka), în timp ce Donovan își permite să invoce o răceală ca să încheie mai repede discuția. Genial. 

Discuțiile dintre avocat și oficiali se învârt (cu umor evreiesc de calitate) în jurul unei dileme: dacă spionul nostru a ciripit, e ca și cum îl luăm înapoi degeaba, dar poate fi și cazul vostru etc. Rușii și nemții încearcă să-l tragă de limbă, Donovan recunoaște sincer că habar n-are, dar, pe de altă parte, îi face din discurs, din logica lui de bun-simț. Efectul e terific: îți dai seama că toată propaganda (și de o parte, și de alta) nu se bazează, de fapt, pe aproape nimic, că totul e o gogoașă ultraumflată de minți încinse. Și că tot ce contează e viața omului. (Donovan îl liniștește pe fii-su, care a fost speriat la școală de un documentar: n-o să arunce nimeni cu bomba atomică.) 

Mesajul: asta ne e istoria, plină de nebuni și lipsită de sens, n-avem de ce să ne rușinăm. Dar bine că au existat și oameni ca James Donovan, lucizi, curajoși, fără ștaif de (super)eroi, care au avut posibilitatea să salveze vieți (la o altă scară, Donovan e un Schindler). (Genial și ultimul cadru – spoiler! – cu Hanks adormit, prăbușit peste pat, într-o poziție deloc sexy. E doar un om care și-a făcut treaba. Punct.)

La Berlin, semiincognito, Donovan este la adăpost (diplomatic) și, în același timp, expus (dușmanul nu e foarte previzibil). Cu toate astea, nu avem nimic cu adevărat thrilling și nici vreo situație de criză demnă de remarcat. Aici e marele minus: ne așteptam de la tăticul lui Indiana Jones la măcar un strop de aventură, de zbucium, de suspans. Nu poți să faci un film numai din speech-uri, oricât de bine ar suna în gura lui Hanks și să-l semnezi Spielberg.  


Notă: 8.5 

nota_85.jpg

 


Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Friday, 20.11.2015 15:40 Cronica de film

National Cinematografic