bridget-joness-baby-poster.jpg Ca lui Bridget, care se laudă la prietenă-sa că ea s-a protejat, vezi bine, n-avea cum să se strecoare ceva, la o adică. Degeaba îi freacă aia ridichea că de ce n-a luat prezervative normale – prea târziu. 

Dar, dilema e alta: cine e fericitul? Să fie impecabilul avocat, mult prea seriosul și îndrăgostitul Mark Darcy (Colin Firth), sau americanul milionar Jack Qwant, care a creat „algoritmul pentru iubire” (parcă plagiat, dar nu-mi amintesc de unde). De unde era singură de a 43-a aniversare și-și plângea de milă, acum are în preajmă nu unul, ci doi cavaleri, unul cu care a mai avut de-a face (s-o dea pe nostalgie), altul prospețel (ca să aibă ce să studieze și să mai noteze în jurnal). Cu Jack a făcut-o ca vamaioatele noastre, în cort, la festival, după o băută zdravănă – și, ca să vezi, ăla e în limbă după ea, deși o cunoștea de câteva ore. (Noroc cu autoironia cu „pantoful Cenușăresei”, altfel prea ar fi sărit calul de la caleașcă...) Iar cu Mark o face seara următoare, așa, mai romantic, ca să-i mai treacă gândul vinovat c-a curvăsărit libertin și bagabonțesc la vârsta ei. Cum se potrivesc toate! Tehnicienele de unghii false ar trebui să fie în extaz. 

Urmează un triunghi amoros, cu prea puține lovituri sub centură și prea galante între cei doi rivali, pretendenți la farmecele purisăcuței, cu fermecătoare momente de dubiu, de din-oceanul-Pacific între mama certa și paterii incertuși. Ca să nu ne plictisim, Bridget ne mai arată ce gafe face pe la televiziune, unde e angajată ca producător, ăla de suflă în cască prezentatorilor – e vorba de chestii de geopolitică, cu invitați din zone mai mult sau mai puțin fictive ale globului, unde se petrec atrocități, dar who cares. Un mesaj apropo de political correctness ușor derutant. (Că o puștoaică de 7-9 ani trage o înjurătură plină de of în biserică nu e ceva care să ridice întrebări apropo de mesaj.) 

Siropu-i gata și nimic nașpa nu se poate întâmpla: oricum ghicești cum se termină filmul, iar conflictele (precum cel cu șefa) sunt mai mult de formă. Dar, cumva, e scris și jucat atât de grijuliu, încât îl urmărești până la capăt, ba s-ar putea să te și emoționezi (tu, spectatorul care nu e fan franciză). Cu excepția unor glume neinspirate (Mark a fost în cartierul Gangnam, dar n-a auzit melodia) și a unor jocuri de cuvinte doar ca să fie (Gladolf Hitler), dialogurile trec și testul unor spectatori mai pretențioși, care știu cu ce se mănâncă comedia și nu se lasă păcăliți ușor. Poate că, pe alocuri, sunt mult prea elaborate, studiate – dau impresia de artificialitate. Dar apreciem efortul. 

Câteva faze cu adevărat drăguțe, printre care cea de la restaurant, unde Bridget le explică celor doi tătici ce s-a întâmplat, în timp ce Gianni barmanul trage cu urechea – creativ, amuzant. Dintr-o dată, prin adăugarea unui singur, simplu, element, discuția își extinde dimensiunea, redistribuie accentele. 

Bridget mai învață câte ceva despre sine, nu foarte mult, dar suficient cât să mai motiveze un anumit segment, feminin, de public. Rămânând, în același timp, o simpatică prin faptul că proporția de idealism, zăpăceală și emotivitate e încă destul de consistentă – acum, într-o epocă în care femeile sunt mai ceva ca bărbații. Iar Renée Zellweger își cunoaște foarte bine personajul. Poate că Mark/ Firth e un pic prea trist pentru ea, dar poate mi se pare. Personajele lor au o istorie împreună, care nu-mi este actuală în minte. (Oricum, fanii vor revedea momente din trecut cu cei doi.)

Nah că se pot face și comedii romantice acceptabile. 


Notă: 7.5

nota_75.jpg

Scris de Stefan | Thursday, 10.11.2016 15:16 Cronica de film

National Cinematografic