Bună! Ce faci? – Mă uit la un film prost

Bună! Ce faci? – Mă uit la un film prost

Cine şi-o fi băgat coada (să nu zic altceva) în filmul lor mă interesează fix ca exerciţiile de respiraţie ce imită sforăitul sau procentajul atacurilor de panică la populaţia eschimosă. Faza e că poezela (drăguţă, în sine) creşte strâmb ca bonsaiu’ într-un borcan: sfioasă şi sufocată.

La numele din dreptul scenariului zic „respect”, doar că nedumerirea mea creşte direct proporţional. Că respectivul scenariu, dacă tragi de oricare dintre fire, se destramă din toate părţile.

„Scheletul” ar fi povestea celor doi brontozăurei (nişte Hypacrosauruşi ceva, în orice caz, nişte ierbivori), soţ şi soţie, două leşinături, plictisiţi unul de celălalt, care descoperă concomitent şi (culmea) independent unul de celălalt, minunea care este prostitul celuilalt pe chat. Tagline-ul s-ar traduce prin: magic is in the chat, că să fiu al naibii dacă înţeleg de ce se îndrăgostesc respectivul de respectiva şi viceversa. Vorba lui mr. Bean: „It’s magic!”. Şi basta. (Să nu-mi ziceţi că-i vorba de rânduleţele alea vetuste care plutesc din chat în viaţa de zi cu zi, rostitele-nerostitele… Că nu se încheagă nimic acolo, e doar o flecăreală.)

Şi, pe bune, chestia asta cu flecăritul chiar făcea o poveste – doi ăia alienaţi şi-o pun pe chat, aşa, în schizofrenia lor, sunt uşor complici şi-şi bagă degetele în tastele ei de viaţă. Foarte frumos era. Dar, neeee… Păi, ce, ne permitem un Wong Kar Wai? Avem bani de aşa ceva?

Nu, că noi cumpărăm sex de sitcom: silicoane&umor (cică). Şi atunci băgăm puşti cordiţi cu hormonii cât blocul, doar că al nostru are un succes la bucăţi mai ceva ca Marlon Brando după Un tramvai… Să fim serioşi. S-o introduci doar aşa, de antagonism, mi se pare un puştism pe care nu-l înţeleg – de aia zic: probabil cineva şi-a băgat coada, că altfel nu pricep…

Doamna Gabi cu-aspiraţii-dar-n-a-fost-să-fie (cititoare de Dragoste în vremea holerei – care ştie înţelege, că ăia doi din roman sunt împreună abia la bătrâneţe) este şefă de spălătorie: adicătelea spală rufele altora, nu pe ale ei (în public).

Fiindcă îmi închipui că ea ancora, fac o recapitulare… Are un bărbat handicapat (fizic), curtat la modul sălbatic de o… (să nu jignim speciile, că evoluează)… Neverosimil. Are un fiu pe care l-ar tăvăli (după cum sugerează filmul) o întreagă generaţie de adolescente şi postadolescente… Neverosimil. Are un pretendent umblător prin domeniul la care visează. Relaţia (scenaristic vorbind) e fum în ochi. Inconsistent.

Ei, bine, nu mă amuză deloc aventurile fiului-hormonel, convertirea lui mi se pare o poveste la mii de ani lumină de povestea principală (cică ar fi trebuit să conveargă). Poate doar tocilara să aibă ceva potenţial de intrigă şi ceva condimente sexual vorbind, restul relaţiilor fiind un clişeu ordinar cap-coadă. Luat cu copy-paste fără discernământ. Iar motivaţiile tânărului (hai să-l şantajez pe tata, hai s-o şantajez pe mama, că ăştia îşi înşală partenerul de viaţă… no comment. Ca şi în cazul multor alte faze.)

And, the winner is… Chiar momentul pe care îl aşteptăm cu toţii, climaxul… Adicătelea, momentul în care brontozăureii chiar se întâlnesc (cu pre-momentele, să zic aşa)… O adevărată perlă în istoria cinematografului românesc. Care sunteţi colecţionari, n-o rataţi!

Singura chestie mai vie din tot filmul e colega şi subalterna „doamnei Gabi” – poate şi pentru că pare importată dintr-un film de Caranfil.

Filmarea impecabilă (cu excepţia unor wide-uri exacerbate cărora nu le văd rostul), eleganta postprocesare video (cu tonurile spre gri), montajul fără cusur, coloana sonoră (better than average, cu îndrăzneaţa preluare a temei din Anastasia) ar fi putut constitui ambalajul unui film decent.

nota_6Punctaj: 6.00 (pentru următoarea scenă, care chiar ne-a făcut să zâmbim)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult