Byzantium – Vampirism energetic, mai degrabă

Te cam seacă de puteri ultima vampireală a lui Neil Jordan, fiindcă ori baţi pasul pe loc, ori mergi de-a-ndărătelea. Altă direcţie nu-i. Scenariul are o ambiţie maniacală să-ţi furnizeze povestea principală (cea de pe vremea lui Byron şi a lui Shelley) pe bucăţi, că abia la sfârşit ştii tot ce s-a întâmplat. Interesant puzzle. N-aş putea spune acelaşi lucru şi despre scenariu.

Ca să nu stric plăcerea nimănui, o să mă feresc să dezvălui nişte chestii. Deci… Avem două vampiriţe, una de 16+200 ani, Ella (Saoirse Ronan) şi Clara (Gemma Arterton), ceva mai mare, una cuminţică, alta mai cum îi şade bine unei vampiroaice cu atuuri fizice. Prima vampireşte caritabil, adică doar pe cei care s-au săturat de viaţă, cealaltă n-are astfel de scrupule, în schimb, face rost de bănuţi prostituându-se. Pe urmele lor se află doi men in black, care studiază cadavrele lăsate în urmă de micile (mai mult sau mai puţin) pofticioase. În cele din urmă, tipesele se instalează în hotelul unui lovit de soartă, numit Byzantium (hotelul, nu lovitul). Clara se pune pe afaceri cu cea mai veche meserie, iar Ella se combină cu Frank (Caleb Jones), un bolnav de leucemie (!).

Mica eutanasiatoare, Ella cea-copleşită-de-amintiri, îşi scrie povestea vieţii şi aruncă foile sau, mai nou, i le dă lui Frank, că are încredere în el. Ideea e că evenimentele de acum 200 de ani sunt mai interesante decât ce se petrece în prezent, iar ce se petrece în prezent e doar o consecinţa palidă. În plus, actualitatea e atât de stoarsă de sânge, că te gândeşti că e poate un vis. Mână de femeie, nah: Moira Buffini, care totuşi a scris scenariul superbului Jane Eyre… 

Tocmai în asta consta farmecul major al filmelor cu vampiri: băeţii respectivi – mă rog, fetele, în cazul nostru – tre să se adapteze unei epoci în care abia reuşeşte să se descurce omu’ normal, care mănâncă fast food şi transpiră în tramvaiul 41. Or, în Byzantium, provocările sunt slabe. Nici măcar romance-ul Ella-Frank nu spune ceva nou. (Era şi greu, după Let me in, în ambele variante, suedeză şi americană… Între timp, am citit şi cartea, pe care o recomand cu entuziasm.)

Character’s arc al Clarei e suficient de elaborat ca s-o plaseze pe aceasta în poziţia protagonistului, lăsând-o pe Ella cu rolul de narator. Din păcate, structura scenariului, dispunerea secvenţelor (trecut, prezent) ruinează o intenţie frumoasă. Mult prea fragmentat, mult prea complicat.

Pe de altă parte, filmul lui Jordan împrospătează sângele stătut al genului prin mici diferenţe. Tipele, nu tocmai palide (în niciun caz Gemma), cu protecţie solară absolută, n-au treabă nici cu crucifixele, piroanele, coşciugele şi alte sinistreli. Iar cum ajung nemuritoare şi consumatoare de hemoglobină e iar original. Pe de altă parte, gothic-ul secvenţelor din trecut e decent. De asemenea, decorurile şi peisajele (melancolice) din prezent, ca să fie în concordanţă cu trăirile Ellei. Printre imaginile frumoase: pârâuri de munte care se înroşesc de sânge. (Ar fi fost şi mai mişto dacă n-ar fi repetat faza de n ori.) 

Un film care ar fi putut fi mai bun. Mult mai bun. Din păcate, chiar în cazul lui Jordan, ai termen de comparaţie: cu al său Interview with the Vampire. Nici nu respiră faţă de acesta.

Notă: 7.5