Carnage – Păzea, părinţi la datorie!!!

Super cvartet aranjat de tăticu’ lu’ Pianistu’ într-un apartament modest, Carnage e comedia la care nu ţi-e ruşine să mărturiseşti că ai râs, mai ales dacă te ştii cu păcate gen Little Fockers şi alte „frivolităţi” (a se lua în serios ghilimelele).

Cvartetul, în ordinea numerelor de salon: Jodie Foster (Penelope Longstreet), Kate Winslet (Nancy Cowen), Christoph Waltz (Alan Cowen) şi John C. Reilly (Michael Longstreet). În colţul din dreapta: doi părinţi copil încasat cracă peste bot pierdut doi dinţi (P.L., M.L.), în stânga, doi părinţi copil agresor lovit cracă doi dinţi trofeu (N.C, A.C.). Care părinţi, toţi patru, ajung să se stuche direct şi încrucişat într-un hal de mai bine s-ar fi luat la bătaie, cinstit.

Mănuşa e aruncată discret de Penelope (Jodie), scriitoare de mâna a n, aşa, în plan semantic, denunţând ignobila faptă a puştiului agresor în cuvinte care îi scot din sărite pe părinţii respectivului. Păi ce, catolicii şi ortodocşii nu şi-au spart capetele pe un amărât de „filioque”?! Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi duelat ca în cazul de faţă, cu: “înarmat” vs “ţinând un băţ”, “desfigurat” vs “decât doi dinţi lipsă, îi creşte la loc, femeie, ce atâta palpitaţii?!”

Jodie-Penelope, cu texte în ea gen “cultura, forţă pacificatoare”, are acelaşi soi de ambiţie nevrotică de a(-şi) demonstra că are dreptate ca atunci când doreşti să provoci orgasmul unei păpuşi gonflabile. Iar perechea Nancy-Alen (la a căror cauză se afiliază şi soţul Penelopei, trădător jegos) încearcă s-o tempereze după modelul „Doamnă, sunteţi doar supărată sau eşti pur şi simplu cretină?”

Până la urmă, încep să se cunoască între ei mai bine decât îi cunosc terapeuţii fiecăruia pe fiecare în parte. Kate-Nancy „mi-am luat jucăriile şi am plecat” e o miorlăicioasă de-ţi vine chiar să-l căinezi pe Alan (Chr. Waltz), avocatul abject al unei companii farmaceutice producătoare de medicamente care mai mult te omoară decât vindecă. Iar Michael, complexat-la-locul-lui vânzător de flotoare de tras apa, îşi mărturiseşte grobianismul cu satisfacţia unui pălmaş care-şi înmoaie gura într-o halbă după o zi de trudă.

Dacă stai să-l defeliezi filozoficeşte, Carnage e un film incomod ca ciungamu’ de pe talpă: te cam recunoşti în el şi, mai grav, îţi dai seama cam cât valorează principiile tale, progresiste, politically correct sau whatever.

Frumoasă demonstraţie de artizanat din partea lui Polanski, de la filmarea şi montajul superprofi (mai grele decât ne închipuim, chiar dacă – sau tocmai pentru că – e vorba de un apartament), la subtilităţi gen lătratul câinelui vecinilor tocmai la fix.

Splendid acting din partea celor patru. E drept, dacă ciuleşti urechile, la Waltz (genialul Waltz, ca să fie clar despre cine e vorba) se simte o altă şcoală (europeană), nu spun că neapărat mai bună, dar mai pe sufletul nostru.