Case 39 – caz de malpraxis cinematografic

Case 39 – caz de malpraxis cinematografic

Ca să înţelegi ceva din cinematografie, tre să ştii că trailer-ul e mai important ca filmul. Trailer-ul vinde ceva (respectiv filmul), pe când filmul nu întotdeauna, mai ales dacă n-are crimă (sexul fiind tot o crimă, în caz că e de calitate). Deci, când vrei s-o pui de-o peliculă, faci mai întâi un trailer criminal, după care te relaxezi, iei o vacanţă etc.

Cam aşa şi cu băieţii care au făcut Case 39. (Ca să nu ne batem joc de vremea celor care googălesc după imobiliare: Case 39 n-are legătură cu închirieri-vânzări, se citeşte aproximativ „cheiz” şi înseamnă „caz”.) Băieţii respectivi au iscat un brainstorming, au aşternut pe hârtie, după care s-au luminat la faţă: „Hopa, avem de-un mistery horror. Care-i ideea la un astfel de film?” S-au uitat în dicţionare şi au ales varianta „de ce ţi-e frică de aia nu scapi”.

Au pus-o pe Renée Zellweger, cu figura ei de învăţătoare (a se citi: plăcută), să facă pe inspectorul la Autoritatea Tutelară şi să dea peste un dosar cu bucluc.

Cazul 39 (de trei ori 13, adică triplu ghinion, te-ai prins?) e un îngeraş de fetiţă cu nişte nemernici de părinţi. Aceştia pur şi simplu refuză să se joace cu ea de-a şoarele şi pisica, pardon, de-a omu’ şi demonu’. Scârbită de atâta rea-voinţă şi lipsă de imaginaţie, întinde o plasă diabolică din care ies nişte viespi întărâtate, voci din senin şi chiar şi mama lu’ Renée. Păi, are ea vreo vină că părinţii i-au pus numele de Lilith?! Ce inculţi!

În fugă fie spus, actriţa din rolul fetiţei de 10 ani, Jodelle Ferland, care are 16 ani (!), nu s-a schimbat deloc de la Kingdom Hospital (superb mini-serial din 2004), când chiar avea 10 ani şi făcea pe fantomioara spitalului. That’s really scary, dude.

După modelul sweet evil al lui Damien (Omen) şi al lui Esther (The Orfan), Lilith îţi ridică fulgerător nivelul glucozei în sânge şi se localizează automat sub epidermă. După care, ţac! îţi bagă autosugestia! Nu înainte de a te întreba care e cel mai dulce coşmar al tău.

De tot răul ce-l apasă, scenariul e cam slăbit pe la încheieturi şi reuşeşte să te dilemeze pe alocuri. La un moment dat te întrebi: dacă aia mică is the bitch who runs the whole show, de ce trebuia să pozeze în victimă? Ca să atragă mai multe victime? Come on… Putea foarte bine să dirijeze un mega-concert Columbine la şcoală. Dar până la urmă, n-ai de unde să ştii ce-i în mintea unui mic drăcuşor.

Punctul culminant, în care Jenkins (Zellweger) explică unei colege că s-a răzgândit în privinţa copilei, este un fâs, e acolo doar să fie, cică ar creşte nivelul dramatic. Să fim serioşi. Treabă de amatori. Ca şi dialogurile gen „ce faci? Iaca, mă sperii şi eu” şi fazele care-ţi saltă inima în gât gen ceasornicul care începe să sune, câinele care sare la fereastră, bătăi în uşă când nu te aştepţi. Ieftineli din care te poţi alege cu un stop. De ce n-am avea şi în cinema noţiunea de malpraxis?! Tare, nu?

Sfatul meu: uitaţi-vă la trailer şi ziceţi că aţi văzut şi filmul ăsta.

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult