Closer to the Moon – It’s not about money, it’s about sending a message

…Vorba lui Joker. Fiindcă nu se poate spune nici acum, cu certitudine, care a fost scopul marelui jaf din 1959, Caranfil vine cu o ipoteză pe cât de îndrăzneață, pe atât de frumos susținută – vă lăsăm s-o descoperiți. Până una alta, să lămurim despre ce e vorba.

În R.P.R., dacă furai peste 100.000 de lei, te păștea plutonul de execuție. Băieții au cules din duba băncii 1.6 milioane (vreun milion de dolari azi). Pe lângă că n-ar mai fi trebuit să spere nici la ultima țigară, problema era că n-aveau ce face bănetul, în afară să-i dea pe de-ale gurii, țoale și poate pe vreo butelie în plus, luată pe sub mână. (Lecția asta o știau cu toții de la Ostap Bender, care, după ce se chinuie să-l deposedeze de comoară pe tovarășul milionar Koreiko, se trezește în aceeași situație.) Deci, gangsterii noștri aveau altceva în minte. Faptul că erau toți evrei (și intelectuali) a alimentat speculațiile Securității cum că ar sprijini repatrierea altor evrei în Israel. Ceea ce iar era imposibil, că leii nu se pupau cu valuta pe atunci. Complicat.

Filmul începe cu scena jafului din 1959, pe care cei patru tipi și tipa, Alice (Vera Farmiga), o fac să pară o scenă filmată – fapt care-l face pe tânărul Virgil, unul dintre „spectatori”, să dea-n entuziasm: pfff, se fac și la noi filme cu gangsteri, îi povește gazdei sale, moș Moritz (un evreu hâtru, cu un umor demențial), acesta îi pune în brațe niște reviste „de dinainte”, urmând ca zilele următoare eroul nostru să se dea târcoale studioului de film. Aici, e preluat de un regizor alcoolic și ajunge „băiatu’ cu camera”. Nu mică îi e mirarea când peste vreun an e pus să filmeze docudrama cu scop de „educare” a maselor „Reconstituirea” – idee ironic-sinistră a Partidului de a-i pune pe condamnați să-și joace propriile roluri în povestea jafului.

Virgil este prins la mijloc între dorința de a-i ajuta pe cei pe care îi admiră și angajamentul pe care și-l ia față de securistul care supervizează filmările de a ciripi tot mișcă. E uluit să-i vadă, la proces, cum își acceptă sentința veseli, aplaudând. Apoi, trimiterile la trecut fac lumină…

În spatele zeghii sunt niște adevărați eroi idealiști, care au luptat din adolescență în ilegalitate, au crezut în Revoluție, iar Revoluția, ca orice revoluție, la final își papă copiii, au fost trădați și marginalizați. Șeful bandei, Max, este căsătorit cu Sonia (Monica Bîrlădeanu) din obligație, dar marea lui iubire este tovărașă lui de luptă, Alice. Mai avem, pe lângă un ziarist, un profesor de istorie și un fizician preocupat de aselenizare – un pretext pentru diferite reverii (de ce să trimită un câine, ce-ar fi să ne deporteze pe toți în spațiu?). Ei vor ceva eroic („un zbor mai lung”), vor să demonstreze ceva.

În viziunea lui Caranfil, Max și gașca lui preiau frânele filmării (oricum, regizorul mai mult doarme), impun condiții, se bucură de libertatea pe care ți-o dă arta: masca e ultimul lucru pe care și-l permit. Chiar dacă sunt conștienți că totul va fi trunchiat de topos-urile comuniste, există o speranță că adevărul cumva va transpare (adevărul istoric, marea obsesie a poporului care a trăit în istoriile altora).

Între timp, ancheta continuă. Ar mai fi existat un al șaselea participant la jaf. Acesta este punctul nevralgic al poveștii, fiindcă privește viitorul. Aici mie mi-a scârțâit ceva, dar tac, să evit spoiler-ul.

Spiritul Hollywood-ului este cvasiomniprezent (în gânduri, replici, atitudini, referințe subtile), ca singură posibilă evadare, jocul de-a filmul în film (ca în Restul e tăcere), întrepătrunderea dintre ficțiunea cinematografică și „realitate”, pulsiunea scopică (a vedea prin ochiul magic al aparatului, ca o „vrăjire”, o luare în stăpânire a realului), toate astea și multe altele (despre care nu-mi ajunge spațiul să scriu), compun un film nostalgic, în care povestea o ia înaintea personajelor. Cel mai intelectual film al lui Caranfil? Cu siguranță. 

Dialogurile sunt ireproșabile, pline de umor subtil (ca și situațiile, de altfel). Citez: „De ce asculți Brahms la Vocea Americii, când poți să-l asculți, fără paraziți, pe un post oficial, legal?” „Fiindcă acolo până și Brahms devine propagandă.”

Nu e un alt film despre comunism. Este despre idealuri, inocență, curaj, camaraderie, noblețe sufletească. 

Și cu asta chiar am încheiat: l-am văzut cu 7 lei (!) într-un cinematograf comunist, încălzit doar în mijloc de niște calorifere electrice. Nici nu se putea mai bine.

Notă: 9