Crimson Peak (2015) – Bântui-m-aș

Crimson Peak (2015) – Bântui-m-aș

Filmul pe care l-am așteptat cel mai mult anul ăsta arată splendid, dar (în core-ul lui) nu e un Guillermo del Toro (al cărui umil fan mă aflu). Descărcată de impresionanta opulență a podoabelor, povestea e mai degrabă meschină, nu respiră mare (ca un Cronos), nu e îmbibată de rău până-n măduvă, n-are deschiderea, nebunia care ne face să visăm în Labirintul lui Pan. Dacă îl cataloghezi drept ghost story (ceea ce e o greșeală, vedem imediat), e chiar sub unele povești, mai degrabă modeste, precum Woman in Black (din care, la un moment dat, împrumută cu nerușinare un element-cheie – dacă nu cumva e vreo nefericită criptomnezie sau o și mai nefericită coincidență). 

Eroina noastră, Edith Cushing (Mia Wasikowska ) e obișnuita domnișoară îndrăzneață înaintea-epocii-sale și, evident, scriitoare aspirantă. Manuscrisul pe care l-a dat unei editor (și refuzat, bineînțeles) conține o poveste cu fantome, deși ea subliniază ferm că fantoma e doar o metaforă. În acest moment, apare șarmantul, europeanul Thomas Sharpe (Tom Hiddleston), care-i spune că p-acolo pe unde stă el n-ai voie să glumești cu așa subiect. 

Sharpe, baronet scăpătat și inventator, a venit în America în căutare de sponsori pentru o mașinărie care extrage lut. Tipul e însoțit de frumoasa, eterica lui soră, Lucille (Jessica Chastain), pe care nici nu ți-o închipui locuind altundeva decât într-o casă bântuită și, la bătrânețe, pe post de lady Havisham. Chestia e că bătrânul tată Cushing, un aspru și-un pragmatic, for no reason (doar pe intuiție), nu-i înghite pe domniile lor și, imediat ce între tipul cu chip de luceafăr eminescian și simpatica fiică cu ochi iscoditori se înfiripă romance, îi plătește pe Sharpe-i să se care la ei, în Anglia decadentă. O crimă în împrejurări misterioase schimbă niște planuri, iar Edith se trezește rezidentă a conacului artistic dărăpănat al fraților Sharpe, în care vântul bate ghastly, iar din tavanul spart plouă, ninge (superb).  

Fantomele sunt prezente în viața lui Edith încă din copilărie, când mama ei moartă vine și o previne despre o anumită primejdie. De menționat că individa (și restul fantomelor) arată într-un fel de nu-ți mai trebuie alt pericol ca să albești în cap și să fii toată viața plimbat cu căruciorul, având un firicel de salivă în colțul gurii. Aspectul fantomelor, străveziu și, în același timp, prea-fizic, cu vasele de sânge aparente (sângele, roșul sunt omniprezente, aducând o variație binevenită în cenușiul gothic) este unul dintre elementele interesante: imaginația lui del Toro nu se dezminte. Regizorul știe ca nimeni altul să brodeze pe marginea marilor capitole ale imaginarului actual (gothic, steampunk etc.): fiecare item își are istoria lui, layer peste layer, și forța simbolică. (Sunt evidente citate, parafraze, interpretări, de descoperit de cătrei cei avizați – o umbră à la Nosferatu etc.)

Dar tot el era un magician în a împleti registrele natural(ist) cu cel supranatural chiar la nivel narativ. Or, aici asta nu se întâmplă. Cele două lumi interferează nefericit, sau, mai rău, lumea de dincolo e doar un pretext, un accesoriu, element de decor, într-o poveste, care, în esența ei, se dezvoltă ca un (mystery) thriller. Supranaturalul încearcă zadarnic să-și înfigă rădăcinile în real: nu te aștepți la logică de la o poveste cu fantome, dar totuși… Primul act este, cumva, admirabil construit: un fel de Hitchcock meets E.A.Poe. Problemele apar în partea a doua, pentru ca totul să devină o leapșă ieftină, banală și ultraprevizibilă în actul trei. (Ca să nu menționăm line-uri rizibile și situații neverosimile chiar și pentru cadrul îmbibat de supranatural în care are loc acțiunea.)

Cu fantomele care au cel mult o funcție hamletiană (și să sperie – delicios – spectatorul), cu motivații ale personajelor subexpuse și sărace în revelații, CP eșuează în a transmite un mesaj consistent și nu reușește să facă evidentă acea amprentă inconfundabilă a producțiilor lui del Toro: cruzimea infinită, profundă și perversă a răului. Și mai lipsește ceva… Ah, da: umorul. (Ne e dor de un Hellboy.)

Un film mai mult pentru fanii horror-urilor fără pretenții și, în același timp, pentru împătimiții gothic-ului și ai paraphernaliei acestuia, o binevenită doză-șoc.

Notă: 7 

nota_7.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Citește mai mult despre: Crimson Peak Guillermo del Toro

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult