Dallas Buyers Club – Oscar a dat în boală!

Dallas Buyers Club – Oscar a dat în boală!

Deci, proaspăt oscarizatul McConaughey deja e enervant de bun. Cre’că dacă-i dai să joace pe Albă-ca-Zăpada, Matthew ar fi, uite-așa, că poate, și cei șapte pitici, pe rând și toți deodată.

Nu știu cât la sută din Oscaru’ respectiv a fost dat că-i vorba de rolul unui infestat cu HIV (te poți aștepta la din astea din partea juriului), dar îl merită, deși el și Jared Leto pun în umbră tot restul: scenariu, regie. Greu să mai fii atent la altceva în afară de performanțele lor.

Povestea e în felul următor. În 1985, pe vremea când despre SIDA se credea că e boala homosexualilor, un electrician șmecheraș, care bea, regulează, fumează și trage pe nas de ar muri cinci oameni normali doar din asta, o pățește și el: mai întâi o tuse, niște leșin, se fac analize, care hop, iaca-s pozitive: doctorii îi mai dau 30 de zile. El că nu, că mă faceți popo, mf-ilor?!, vă arăt eu vouă. Apoi, își acceptă soarta, studiază fenomenul, devine expert în medicamente și începe să se bată cu FDA, organizația care autorizează medicamentele (și care n-are chef să se descopere chestii fără ca ea să-și dea cu părerea, fiindcă la mijloc sunt bani).

În paralel, e povestea unei transformări, frumos gradate: dintr-un ticălos și homofob, Ron Woodroof ajunge să înțeleagă și să accepte ceea ce respingea, devine altruist, ajută oameni aflați în aceeași situație. Relația lui cu Rayon (Jarod Leto), un transsexual dependent de cocaină, punctează această transformare cu momente de un comic delicios sau, dimpotrivă, emoționante de ți se strânge inima în tine. E chimie între ei ce n-ai văzut în ultima vreme pe ecrane. (Nu, nu și-o trag. Din fericire.)

McConaughey (pe care vă recomand să-l urmăriți și în serialul True Detective) reușește un rol de o complexitate amețitoare: un țărănoi texan, cu un orgoliu invers proporțional față de micimea sufletească, care trece prin frică, furie, revoltă, renunțare, disperare, amărăciune, cu toate simptomele bolii pe care le exteriorizează Dumnezeu știe cum (că nu-i vorba doar de machiaj). Cu toate astea, simpatia mea se îndreaptă mai mult spre Leto (n-aș fi crezut că un rol de transsexual poate să transmită atâta umanitate). E fenomenal.

Scenariul este solid, cu o tensiune bine dozată, iar subploturile dezvoltate exact cât e necesar și intersectându-se cu plotul principal într-un mod remarcabil. Și ca și cum asta nu e de ajuns, câteva din momentele de vârf sunt întărite cu simboluri discrete: un clovn, fluturi, o natură moartă care stă pe perete atârnată de… o gaură. O plăcere.

În ciuda subiectului, așteptați-vă la un ton optimist și la situații comice faine. La orice altceva decât la vreo mohorâciune pustiită de patetism.

Dacă am vreo problemă cu filmul ăsta (pe lângă că subiectul mi-e antipatic), ar fi că prea-i de Oscar. E ca tocilarul clasei, la care nici nu te aștepți să ia altceva decât premiul întâi. (Oricum, după părerea mea, e mult mai bun decât 12 Years a Slave, care a luat marele Oscar.)

nota_9Notă: 9

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult