Dans la brume (2018) – Ultimul mango la Paris

Dans la brume (2018) – Ultimul mango la Paris

La câtă ceață otrăvitoare și zăbovitoare se lăsă peste străzile Parisului în filmul ăsta, e apocalipsă din aia în urma căreia nu mai apuci nici măcar o supă de ceapă, darămite să te răsfeți cu mango sau broccoli. Dușmănoasa pornită din rărunchii pământului după un cutremur se așterne groasă ca ciulamaua, dar gustă din ea dacă-ți dă mâna! 

Singura șansă e să stai cocoțat deasupra, la etajele superioare ale cochetelor blocuri pariziene, unul dintre acelea în care Amélie număra câte orgasme au loc  à cet instant précis („quinze”, ne șoptește, făcând gropițe în obraji). De acolo priveliștea e mortală și la propriu, și la figurat: te simți precum călătorul din tabloul lui Caspar David Friedrich. 

Dar care e intriga? Intriga comportă două conflicte, ceea ce, din start, e mult (cu trei mai merge). Tăticul Mathieu și mămica Anna (Olga Kurylenko, deloc sexy aici, dar nah, rolul…) o au pe adolescenta Sarah, care suferă de o boală care încă nu există (deci, n-are rost să vă spun numele bolii), iar boala o ține într-o cușcă de sticlă cu tuburi. Unde, din fericire, se poate da pe net, pe Skype gen, să stea la taclale cu cei ca ea, nah, ca adolescenții. Ăsta e un conflict care trebuie rezolvat: cum să scoatem copila la iarbă verde. Al doilea e ceața/fumul criminal. Care urcă și le dă amețeli, la figurat (poate și la propriu?), familiei. 

Evident, comunicațiile nu mai merg (în afară de walkie-talkie-urile lor, că nush de ce le trebuiau din alea, când pe vremea aia deja ar fi iPhone 500x gen). Dar de aia sunt zeci de filme de duzină cu calamități, să te inspiri din ele, așa că apare la un moment dat un radio vechi, care, culmea, merge (ideea aia că tot la tehnica veche ne întoarcem la necaz), doar că e cam în plus. Ca și trei sferturi dintre dialoguri. În care cam tot ce se spune e ce vedem și noi – ni se explică ca la proști. În rest, se încearcă niște dramă, dar nu prea se reușește – ratează la atâtica de a transmite ceva înduioșător și veridic. Chiar și în cazul cuplului de bătrânei joviali (Michel Robin a jucat în Amélie), care e compus tocmai ca să stoarcă emoție. Și nu sunt doar dialogurile de vină. Ceva nu e funcțional – la ritm, mai degrabă. Și: un regizor mai talentat/dedicat ar fi sugerat vreo claustrofobie ceva, vreo atmosferă să-ți rămână în suflet după ce te ridici de pe scaun. 

O să ziceți, da, bine, perfect, nu se pupă cu spiritul francez, dar avem adrenalină. Mda. Nu pot să spun că nu e, dar iar, scenele cu vânzoleală ratează la atâtica să fie cu adevărat satisfăcătoare. Sunt rasolite – și nu, nu e vorba de elipsă, ci doar de nepricepere, buget redus etc. Înțeleg că acum (aproape) orice casă de producție mai înstărită din (aproape) orice colț al lumii e în stare să facă un SF cu efecte onorabile (și, aici, există), dar riscurile sunt mari. Mai ales când ideile nu sunt dintre cele mai originale (și mai ciudat e că tocmai rulează un serial danez, The Rain îi zice pe imdb, cu o idee similară până la nivelul că unul dintre copii e bolnav). Or, francezii au cel puțin un horror bun cu o idee originală, Les Revenants (2004), după care s-a făcut serial, nu la fel de reușit. Deci, se poate.

Pe alocuri, genul de script care arată bine pe foaie. Per total, mai ales având în vedere finalul brusc (nu în sens rău, neapărat), genul de script care ar fi putut fi un scurt sau mediu-metraj excelent. De multe ori, derivativ și cu twisturi ușor de anticipat (când am văzut ceva în prima treime, să nu spun ce, mi-am dat seama care va fi soluția). 

Am încercat, dar n-am reușit (ceea ce nu înseamnă că altul nu va reuși) să-mi dau seama dacă e ceva simbolic aici, având în vedere că acum mai bine de o sută de ani, în Primul Război Mondial, la Ypres, soldații francezi au fost primii care au murit pe capete din cauza gazului folosit ca armă. Probabil că francezii fac legătura automat, fără clue-uri presărate în film, dar tot ar trebui să existe clue-uri. 

Când văd câte un (post)apocaliptic cu natură supărată, aștept/urmăresc cu interes momentele în care omul e mai fiară decât fiara, mai ticălos decât natura supărată. Tropul e bifat și aici. Dar atât. 

A. Și: un posibil fir al acțiunii rămâne în aer. Of, ceața asta…   

Îi dau 6. Până la urmă, nu-i un dezastru. E doar insipid, incolor, inodor. 

Notă: 6

nota_6.jpg

Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApp, ca să-ți încânți prietenii cu postările noastre și acolo.

Comentarii 0 comentarii

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult