Dark Shadows – Johnny Depp & Tim Burton, atinşi de blestemul remake-ului!!!

Dark Shadows – Johnny Depp & Tim Burton, atinşi de blestemul remake-ului!!!

M-am ticăloşit total tot zgâindu-mă la filme, devreme ce Depp n-a reuşit să mă încânte de data asta. Cum mişcă el din unghiuţe – hmmm… Nu reuşesc să decriptez şi pace. Mai mult decât atât, carismaticul (încă, sper) pirat pare să dispară complet sub obligatoriul (oare?) fard vampiresc, precum, odinioară, în Brazil, personajul lui de Niro, sub un morman de ziare.

Johnny ca Johnny, dar ce-i cu Burton, de la o vreme? Că nici Alice in Wonderland nu izbuti să-mi colonizeze imaginaţia, cum o făcea pe timpuri acest (pe bune) vizionar al fantasticului. Să fie o perioadă proastă? Să fie ispita crowd-pleasing-ului? Apropierea, după mult timp (de la Edward Scissorhands, 1990), de realitatea contemporană (fie ea şi din anii 70)? Sau, pur şi simplu, ispitit de o poveste cu potenţial de gotic în paragină, fum&ceaţă, păduri putregăite şi fantome nărăvaşe dintr-un serial vechi (Dark Shadows a avut peste 1200 de episoade, între 1966-1971) şi a uitat că ce l-a făcut pe el mare a fost subiectul original şi povestea migălită?

De ce zic de apropierea de timpul prezent… Filmul începea minunat: într-un stil amintind de Defoe şi Swift, se povestea cum a ajuns familia Collins în Lumea Nouă. Apoi aventura lui Barnabas cu Angelique, vrăjitoarea, despărţirea de ea, răzbunarea ei: îl face vampir şi-l îngroapă. Trec 200 de ani. Avem o fătucă în tren, despre care, într-o secvenţă supersimplă, aflăm că are nişte dirty secrets. Bun… Iarăşi OK e prezentarea disfuncţionalei familii Collins în imensul conac părăginit. Weirdăciune à la Burton. Bun.

Problemele apar, paradoxal, când revine Barnabas (Johnny) din mormânt. Vampirul, în situaţia de fish-out-of-water, nu lasă loc decât unor glume răsuflate şi boante: rupe televizoru’ ca să scoată „vrăjitoarea” cântăcioasă din el, maşina care se apropie pe întuneric e „trimisul lui Satan” etc etc. Singură faza cu „M”-ul de la McDonald’s („over 9 billions served”), pe care îl crede a fi de la „Mephistopheles”, are ceva substanţă.

Cu toate că e haioasă ruptă din context, scena cu sexul pe pereţi Barnabas-Angelique nu e chiar una să-i facă cinste lui Burton. Iar bancul cu Alice Cooper, care e o „she”? Giiiizzzz! În plus, Alice e acolo de papagal, zău, eu m-aş fi supărat în locul lui, să fiu chemat să performez pentru o glumiţă.

Scenariul pare să se cramponeze de glume, uitând de firul dramatic. Angelique, în calitate de vampă „unică, indelebilă, inamovabilă, fatală”, cum ar zice un scriitor român cu doi de „ă” în nume, nu mă tulbură în niciun fel, în niciun cotlon al sufletului sau de aiurea. Mama-fantomă a lui David e irosită. Vicky cea-cu-secrete-ntunecate cică e guvernantă, dar scenariştii uită chestia asta. Între Barnabas şi Angelique ar fi, chipurile, o competiţie, dar care n-are nimic consistent în ea. Şi unde e blestemul familiei de care se tot vorbeşte, în afară de faptul că Barnabas e vampir?

După cum arată filmul, vizual vorbind, ai putea spune că Burton şi-a vândut sufletul diavolului ca să-i iasă (fantoma Josettei e minunată, şi nu numai). Fiindcă ce-i lipseşte, în special, lui DS, este tocmai sufletul. În ciuda luxurianţei sale, Dark Shadows e doar o palidă umbră din Tim Burton-ul pe care-l ştiu. (Am scris „ştiu” în loc de „ştiam” din superstiţie. Sperăm ca Burton-Depp să mai facă lucruri minunate împreună, precum odinioară.)

nota_6.5Notă: 6.5
(cu durere-n suflet…)

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult