De vrais mensonges – Parisul vesel fără motiv

Amelica noastră de Audrey Tautou, de atâta stat pe tuşă în calitate de eroină salvatoare de sensuri ale vieţii, a rămas total fără imaginaţie. Căci îi veni de curând o nouă misiune, ta-na-nam!… Doar că au lăsat-o fără brief-ul de rigoare.

Rolul de Émilie (Émilie – la nouvelle Amélie, v-aţi prins, n’est-ce pas?) nu mai face ca fermecătoarele gropiţe din obraji să se adâncească din cauză de idei geniale, ca în Fabulosul din 2001. Nu mai vezi nici tu pitici de grădină călătorind polaroid în jurul lumii, nici cutiuţe cu amintiri apărute în mod miraculos în cabinele telefonice, nici indicaţii extrem de complicate pe care să le urmezi ca să-ţi recuperezi albumul cu fotografii la minut… 

Neee… Ici, Audy are de salvat o (singură) mamă nefe(ricită), aruncându-l pe admiratorul ei secret (al Milicei) în braţele ei (mult prea) lacome de amor.

După principiul „comedia romantică franceză tre să fie cheap but chic” (înţeles prea în literă), scenaristul/ regizorul Salvadori a scos la iveală anul trecut unul dintre cele mai puerile, mai facile şi previzibile story-uri din aria geografică şi temporală de mai sus. Mă întreb cât s-a chinuit, câte variante a aruncat în recycle bin până i-a venit geniala idee…

Despre ce e vorba? Madmoazela Émilie e coafeză şi şefă de salon, are drept angajat un amărât îndrăgostit de ea (un pic mai atrăgător decât cocoşatul de la Notre-Dame), ăla-i bagă o lettre d’amour anonimă, asta o aruncă la coş, după care o străbate gândul ia s-o dau lu’ mama, că pe ea nimeni n-o iubeşte, poate o păcălesc. Maman, mai hămesită decât o duzină de suedeze condamnate pe viaţă, adulmecă testosteronu’ mai ceva ca predatoru’ conflictu’ şi-l găbjeşte pe nefericit – carele e inculpatu’, dar nu şi vinovatu’. Scenariul zăboveşte copios pe temă, iar grotescul începe a se umfla în asemenea hal, încât până şi chimia sexy specifică genului se retrage speriată.

Şi se purcede, nenică, cu nişte qui pro quo-uri stupide şi plouă trist (adică: deplorabil) cu bancuri de vodevil de mâna a treia. Exemplu: pe la început, la mignone Émilie îl întreabă pe Jean cel săgetat de-amor ce planuri de duminică învârte, el rânjeşte cu toţi dinţii, gândindu-se că asta mică îl invită în oraş, iar ea, la salope, îi parleşte: băi, garçon, ce zici dă nişte ore suplimentare? Ha, ha, ha… 

Mărturisire: Audy zăboveşte în chip de poster pe desktopu’ meu din timpuri imemoriale. Ce mai, idolu’ meu… Revăd oricând Amélie sau Un long dimanche de fiançailles. Chiar şi Hors de prix, un Pierre Salvadori reuşit, de data asta. Care, nici ăla nu e o referinţă, dar măcar exploatează onorabil potenţialul minunatei întruchipări graseinde. (Pentru fanii lui Audrey: dintre toate, Hors de prix zăboveşte cel mai mult pe formele bogate nu atât în conţinut, cât în semnificaţie, ale pariziencei. Cel puţin până acum…)

Cred că pot să-mi rezum părerea la următoarea exclamaţie: ce bine că De vrais mensonges nu e filmul în care o întâlnesc pe Audrey Tautou pentru prima dată! Şi: dacă aş zice că e un film pentru coafeze (apropo de îndeletnicirea personajului), aş jigni o categorie de spectatoare mai inteligente decât ne închipuim…

Notă: 5 (poate ne-o dă pe adevărata Audrey înapoi)