Den skaldede frisør (Love Is All You Need) – Iubirea n-are păr!

La cei aproape 60 de ani ai săi, Pierce Brosnan, acest 007 care a făcut glorioasa tranziţie între gentlemanul Roger Moore şi ireverenţiosul Craig, se ţine de romance-uri, iar mai nou se dă la daneze în floarea vârstei.

De ce l-or fi implementat producătorii tocmai pe Pierce printre compatrioţii lui Andersen, refuz să înţeleg. Să agaţe mai mult public, că vezi, Doamne, ce ditamai celebritatea vede pelicula lor? Te aştepţi la el să facă regalu’, nene… Nu-l face, honestly. Pensionarul MI6-ului, cel cu zâmbetul seducător şi replica făr’de cusur, se acordează greu cu restul echipei. Da, are cel puţin o fază unde îl simţi răscolit, în rest, nu e pe rol, ci sub. Şi e Brosnan, damn it, ţi-e greu să-ţi scoţi asta din cap!

În schimb, Trine Dyrholm, partenera lui Pierce, în rolul protagonistei, te ameţeşte pur şi simplu, cum atinge de pe loc în 3 secunde suta de km/h la capitolul dramatic, ca în următorul moment să dea în marşarier pe comic tot cu viteză de invidiat. Deşi e o milfuţă simpăticuţă şi cam atât, îţi vine s-o… de drag. Extraordinar cum reuşeşte să transmită ceva complex fie şi numai printr-o privire. Europeni, frate, ce vrei…

Cum ziceam, doamna e protagonista şi face cam tot filmul – care, în original, s-ar chema „Coafeza cheală” şi pe care nu l-ar fi cumpărat nimeni cu titlul respectiv (se sperie lumea, zice că e vreo tristeţe d-aia absurdă, a la Ionesco). Coafeza e ea, deci, şi, nu ştiu cum or fi coafezele în Danemarca, dar la noi ar fi râs-o toată breasla de sufletistă şi naivuţă ce-i. Păi ia să vezi: ea tocmai a câştigat o bătălie cu cancerul de sân, se întoarce într-o zi pe nevestite acasă şi dă de bărbatu-său călare pe pitzipoanca de la contabilitate. Şi în loc să urle ca antiaeriana, să spargă în jur, să târască târfa de păr şi după aia să se răcorească într-un club cu stripperi, ce să vezi? Scâncete. Iar derbedeul, cu tupeul: cică, da’, ce, tu crezi că mie nu mi-a fost greu, să te ştiu bolnavă?! Adicătelea, omu’ se vede cu dreptate: în loc să se apuce, ca danezu’ normal, de băut zdravăn, el se consumă în acte sexuale… Asta da empatizare!

Ăsta fiind prologul. Că restul se petrece în Italia, într-un locşor de vis, unde o să mă retrag eu la pensie, dacă există pe bune. Aici se aşteaptă nunta fetei coafezei cu băiatul unui şef de import-export fructe-legume, stereotipul rău-pe-din-afară-bun-pe-interior (Pierce). Fireşte, iţele se încurcă mai mult sau mai puţin romantic, se lasă şi cu homăleală (deh, film făcut de-o femeie), multă dramă şi distracţie cât mai încape. De-ale vieţii, ca să zicem aşa… Care e (a naibii de) scurtă şi cică să ne bucurăm de ea cât cuprinde. Un sirop un pic mai rafinat.

Dar, vai, vai, afişul e odios: au luat pur şi simplu snapshot din film, şi, dacă observaţi, Pierce a rămas cu Italia pe cap. Traumatizant…

Notă: 7 (un film nu neapărat pentru coafeze, şi în nici într-un caz pentru iubiţii lor)