Despicable me – rău faci, bine găseşti

Băiatu’ avea talent, promitea mult… Numai şi pentru faptul că în sufrageria lui, pe parchet, în loc de o blană de urs grizzly, are una de panda (ooo, lovitură sub centura verde!). Şi se deplasează cu o blindată din primul război mondial, care poluează mai tare ca o sută de tractoare laolaltă (altă lovitură la eco). Şi necăjeşte copiii, trece peste rând la fast food şi are în palmares câteva furturi memorabile – numai şi numai de dragul artei, evident. Ei, începea bine…

Era villain-ul perfect: cu aerul lui de uncle Fester din Adam’s Family, cu accentul rusesc, fularul boem şi cu armata de minions, negrişorii (pardon, gălbiorii) care-i construiesc viitorul luminos într-un laborator gen Dexter’s (la o scară superioară).

Gru putea să-l concureze pe Grinch, dar a clacat precum Scrooge. Şi declinul nu i se trage de la faptul că a trebuit să înfrunte concurenţa unor raptori mai tineri&supli&agili &lipsiţi de scrupule (dacă lipsa de scrupule are grade), care fură piramidele din Egipt, schimbând scorul de pe tabela de marcaj a istoriei pentru multă vreme… Şi că mă-sa, karatista, e o nesimţită şi nu-l susţine în niciun fel. Nici de la datoriile la o bancă al cărei bancher îl ameninţă cu moartea. Nu…

Vă dau trei încercări: băutură, jocuri de noroc, femei. Nee. Nee. Da.

Exact, cade în plasa rafinat ţesută de trei puştioaice cât unghia de la degetul lui mare. Gâgâlicile îi găsesc călcâiul lui Ahile tocmai în străfundul inimii lui de copil neiubit de mamă, şi îl mint subliminal că băieţelu’ cel prostuţ şi naiv e Gru cel autentic.

Şi s-a terminat cu villain-ul. Care mai apucă doar să pună la loc luna, la care visa din copilărie. Şi de unde era o supercomedie neagră, a dat-o pe genul family. Şi s-o scalde în lumina limpede a previzibilului.

Da, relaţia lor e înduioşătoare, şi cu cât e mai înduioşătoare cu atât e mai dietetică, adică fără condimente. Despicable nu mai e atât de despicable şi poate că alea mici ajung să-l adore, dar eu nu, fiindcă îmi plăcea de el aşa diabolic cum era.

Ce ţi-e şi cu karma omului! Like I said, omul avea potenţial. Şi, apropo, Agnes, prâslea, e, într-adevăr, adorabilă, dar e leit Boo din Monsters Inc (cel mai bun desen animat de box office ever, după părerea mea), şi la feţişoară şi la comportament. Să fie un preview la Monsters Inc 2 din anul când se termină calendarul mayaş?

Cu toate că nu văd nimic de râs într-o mândreţe de răufăcător ajuns o ruină de tătic model, filmul are ceva umor şi merită văzut. Chiar şi pentru decoruri şi accesorii, al căror design e preluat în mare parte din SF-urile anilor 60-70.

Concluzia: se putea şi mai rău. Adică: mai bine.